De ce Avem Nevoie de Guvernare

La această întrebare atât de simplă, complexitatea răspunsurilor este una impresionantă. Din punct de vedere temporal această dilemă este una care apare încă din Antichitate având însemnate reverberaţii şi în scrierile de specialitate contemporane. Pentru a putea ajunge la un rezultat în acest demers trebuie să pornim de la o clară înţelegere a conceptului de guvernare în sine. După cum vom vedea răspunsul la întrebarea „de ce avem nevoie de guvernare” va veni firesc, din explicarea termenului central al acestei interogaţii.

Aşadar, după cum majoritatea gânditorilor şi filozofilor politici au conchis în operele lor, înainte ca indivizii să se organizeze din punct de vedere politic, şi deci să îşi desemneze într-o formă sau alta anumiţi lideri, aceştia s-au aflat într-o situaţie socio-politică numită generic stare de natură. Cu toate că s-a scris mult despre aşa-numita „ieşire din starea de natură” a individului, precum şi despre cauzele acesteia, certitudinea este că fiecare dintre cei ce au aprofundat acest domeniu au ajuns la concluzii din cele mai diverse.

Încă din Antichitate preocuparea filozofilor politici a fost identificarea celei mai bune guvernări, precum şi a devierilor de la această tipologie ideală. Spre exemplu Aristotel stabilea criterii calitative precum şi cantitative. Din punct de vedere calitativ gânditorul grec identifica regimuri „pure” şi „impure” (diferenţiindu-le în funcţie de numărul celor care conduceau: unul, mai mulţi, toţi). Regimul ideal sau forma ideală de guvernare pentru Aristotel o reprezenta „politeia”, un tip de organizare care consfinţea supremaţia legislativului, precum şi o rotaţie a cadrelor, care nu aveau privilegii suplimentare faţă de restul cetăţenilor. Aşadar, o asemenea organizare era specifică unei comunităţi restrânse de indivizi, însă totuşi putem identifica destul de uşor utilitatea şi importanţa, pe care o dădeau încă din cele mai vechi timpuri oamenii, unei bune guvernări, şi până la urmă a ideii în sine de guvernare.

Începând cu Machiavelli, politica, şi implicit conceptul de guvernare, începe să dobândească alte nuanţe. Mai exact, dacă demersurile filozofilor antici erau într-o bună măsură de natură idealistă sau cu o aplicabilitate redusă, ceea ce face eruditul italian este să transpună în scris practici uzuale ale conducătorilor vremii, încercând să diferenţieze între conducătorii de state. Mai mult, el „sugerează” un set de măsuri pentru orice guvernant care doreşte să-şi păstreze puterea pentru o perioadă cât mai însemnată. Este clar că ideile sale converg către acel punct central care ţine de modul în care, o dată dobândită puterea, aceasta să fie păstrată.

Se ştie prea bine că Machiavelli a reprezentat într-un fel pragul sau punctul de trecere spre gândirea politică modernă, care a căpătat cu totul alte valenţe faţă de cea antică şi medievală, în sensul că s-a ajuns la o complexitate analitică ce tindea să ia în calcul cât mai multe variante, fără a se rezuma (ca în cazul anticilor) la o analiză a situaţiei curente în care trăiau autorii respectivi.

Hobbes a fost primul „modern” în adevăratul sens al cuvântului. Spunem „modern” pentru că demersul său a reprezentat o reală inovaţie în ceea ce priveşte organizarea individului din punct de vedere politic. Totodată el a „inaugurat” un nou model de analiza a trecerii individului în starea politică, prin explicarea felului în care se face această trecere, precum şi motivele pentru care are loc. Asemeni lui, şi Locke, dar şi Rousseau îşi vor construi lucrările de referinţă (mai exact „Al doilea tratat despre cârmuire” si respectiv „Contractul social” ) pe direcţia trasată de Hobbes, fiecare însă aducând completări sau formulând noi ipoteze dar şi concluzii legate de ieşirea din starea de natură, de organizare politică şi implicit de „înmânare” a puterii unei autorităţi.