Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi, ale căror opere au avut un efect profund şi de durată asupra ficţiunii din secolul al XX-lea. Adesea, prezentând personaje aflate în stări de conştiinţă extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar în pătrunderea psihologiei umane şi analizarea politicii sociale şi spirituale a societăţii din Rusia epocii sale. Multe dintre operele sale au fost profetice, Dostoievski fiind un precursor al unor idei moderne. Se spune despre Dostoievski că este părintele existenţialismului, în special în Note din subterană, volum descris de Walter Kaufmann drept cea mai bună uvertură pentru existenţialism scrisă vreodată. Viziunea lui Dostoievski asupra lumii a fost o sursă de inspiraţie nu doar pentru filosofia existenţială ci şi pentru psihanaliză sau teologie.

Dostoievski este unul dintre cei mai importanţi autori din literatura universală, a cărui operă este o strălucită replică literară şi filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice între personaje originale şi paradoxale, aflate într-o permanentă şi pasionantă căutare a armoniei sociale și umane, marcate de un profund psihologism şi tragism.

Odată cu Dostoievski ia naştere o nouă concepţie despre lume. Dostoievski a simţit chiar în sine această fire vulcanică, dinamismul excepţional al spiritului, parcursul său incendiar. Îi scrie despre sine lui A. Maikov: Mai rău decât toate e faptul că natura mea este ticăloasă şi puţin prea pătimaşă. În tot şi în toate ajung până la extrem, toată viaţa am trecut dincolo de limită. A fost un om cuprins de flăcările patimii spirituale interioare, spiritul i s-a mistuit în flăcări iar din flăcările iadului, spiritul iese la lumină. Toţi eroii lui Dostoievski sunt el însuşi, calea sa proprie, diferitele laturi ale fiinţei sale, chinurile, întrebările, experienţa întru suferinţă. De aceea, în creaţia sa nu este nimic din epicul care redă existenţa obiectivă, latura obiectivă a vieţii. El nu are darul metamorfozei în diversitatea naturală a firii omeneşti, nu are nimic din ceea ce constituie latura forte a lui Lev Tolstoi. Scrierile lui Dostoievski nu sunt adevărate romane, sunt tragedii, dar nişte tragedii de un tip deosebit. Este vorba de tragedia interioară a destinului uman, a spiritului unic care se dezvăluie doar în diferite unghiuri, în diferite momente ale traseului său. Lui Dostoievski i-a fost dat să cunoască omul în forfota sa pătimaşă, turbionară, furioasă, în dinamismul său excepţional. La el nu este nimic static, totul e în dinamica spiritului, într-o stihie incendiară, într-o patimă frenetică. Totul se înfăptuieşte ca într-un vîrtej, totul se roteşte în acest vîrtej. Când îl citim, ne simţim hipnotizaţi ca de o vâlvătaie. Dostoievski este un artist al mişcării subterane a spiritului. în această mişcare furtunoasă, toate glisează de la locurile lor obişnuite, şi de aceea arta sa se adresează unui viitor închipuit.

Dostoievski a studiat în profunzime apocalismul spiritului rus, dar şi nihilismul său. A descoperit astfel o oarecare isterie metafizică a sufletului rus, înclinaţia către obsesional şi posedare. A studiat revoluţionarismul rus de care este strâns legată şi organizaţia „Sutelor negre". Destinul istoric rus i-a justificat previziunile. În mare măsură revoluţia rusă s-a înfăptuit conform lui Dostoievski şi oricât este de distrugătoare şi păgubitoare pentru Rusia, ea trebuie să fie recunoscută ca rusă şi naţională. Autodistrugerea şi arderea sinucigaşă în propriile flăcări sunt trăsături naţionale ruseşti. O astfel de structură a sufletului naţional i-a ajutat lui Dostoievski să aprofundeze sufletescul până la spiritual, să evadeze dintre limitele mediei sufleteşti şi să descopere noi cuprinsuri şi profunzimi spirituale.

Pătrunzând în sufletul ultimului dintre oameni, recunoscând valoarea absolută a trăirilor acestuia, scriitorul i s-a alăturat Omului generic, pornit în lupta sa împotriva tuturor, i-a purtat tragedia prin toate romanele sale, a ridicat-o la rangul de suferinţă universală, şi-a împins personajul la revolta împotriva propriei fiinţe, împotriva ultimului său adăpost: Hristos.