Drama vieții lui Platon

In primul rand pentru a incepe acest referat despre drama vietii lui Platon trebuie sa amintim cateva lucruri despre cel ce i-a trades lucararile, Vladimir Sergheevici Soloviov, care s-a nascut la Moscova la data de 28 ianuarie 1853, si care avut patru intalniri cu prietena celesta, prima fiind la o varsta frageda, de noua ani, cand a fost refuzat sentimental de o tanara fata, la putina vreme aceasta, el participa la sfanta liturghie unde i se infatiseaza in chip feminin Sophia Celesta.

Soloviov si Platon; student intre anii 1873-1874 al academiei teologice de la Lavra Troita Sergheva, Soloviov audiaza cu mare interes cursurile de teologie speculativa ale profesorului Viktor Kundriavtev, editor si exeget pasionat al dialogulilor lui Platon. Cu acest prilej are loc primul contact de profunzime cu filosofia inteleptului atenian.

Platon care a fost discipolul luminatului Socrate, propavaduieste credinta luminoasa, pozitiva, intemeiata pe existenta unui bine absolut, transcendent chiar si zeilor cetatii, inaccesibil neconditionat omului. Astfel prima conditie a unei veritabile filosofii este saracia in spirit. Surprinzatoare anticipare a primei virtuti evanghelice, surprinzatoare potrivire intre oracolul de la Delphi si predica de pe munte, remarcate inca din primele secole ale crestinitatii de parintii bisericii. Si totusi, nu proclamarea saraciei cu duhul este cea care i-a deranjat pe atenieni, ci altceva: “imperativul efortului interior si constantul eroism spiritual a lui Socrate insusi in cautarea adevarului, acuzau ignoranta inerta a conservatorilor si inutila agitatie a sofistilor, luandu-le posibilitatea de a fi multumiti de sine.”

Urmarea o stim cu totii. Judecat si condamnat, Socrate va fii ucis in numele adevarului tribului. Aici in miezul dramei lui Socrate, premergatoare dramei ucenicului sau: a fost ucis un intelept. “Tragicul sta in aceea ca Atena, cel mai perfectionat mediu social din intreaga lume de atunci, nu a putut suporta principiul simplu al adevarului; tragic este ca viata societatii se dovedea a fi incompatibila cu cunostinta individuala, ca se deschidea o prapastie de rau pur care il inghitea pe cel drept, ca moartea era tot cu ce se alegea adevarul si ca viata, impreuna cu realitatea, treceau de partea raului si a minciunii.

Cum sa traiesti in aceasta imparatie a raului, cum sa traiesti intr-un loc in care inteleptul trebuie sa moara? Sa analizam impreuna «a fi sau a nu fi»-ul pe care trebuie sa-l fi gandit Platon in fata cadavrului lui Socrate, legal si pe fata otravit.

Probabil ca nu s-au scris randuri mai incandescente despre esenta tragica a mortii lui Socrate decat cele de mai sus, in ele Soloviov cuprinzand intreg miezul dramei vietii lui Platon.

Principiul divin in cetatea greceasca

Fara nici o indoiala esenta dramei vietii lui Platon ne este oferita in primul act de relatiile sale cu Socrate in viata; in actele urmatoare, amintirea lui Socrate mort revine ca un laitmotiv. La inceput, viata in Grecia antica, se sprijinea pe temelia dubla, dar indivizibila, a legii religioase si a legii civile. Θείος νόμος - νόμος βασιλεύς. Zeii stramosilor si modelul de societate mostenit de la ei, nu erau decat doua manifestari ale aceluiasi principiu de viata. Aveau o radacina comuna: caracterul sacru al caminului si cultul stramosilor, inseparabil legat de primul. Cand comunitatea familial-tribala a fost inclusa intr-o comunitate civila mai solida, si mai cuprinzatoare, zeii cetatii au fost considerati de la sine ca zei supreme si i-au inlocuit pe cei ai tribului si ai caminului.

“Stiu ca nu stiu nimic”

Conform credintei rationale, binele absolute este in sine; detinerea sa insa, nu ii este data neconditionat omului. Ceea ce presupune Socrate e doar o notiune generala despre ceva care, fiind bun in sine, poate face bun orice lucru. “Stiu un singur lucru si anume ca nu stiu stiu nimic”: Socrate credea ca din cauza acestei profesiuni de credinta il proclamase Pythia cel mai intelept dintre greci. Prima conditie a unei veritabile filosofii este saracia in spirit. Sa te decalari sarac in spirit in mijlocul unei bogatii aparente da dovada de un eroism spiritual. Dar un eroism ce-si pierde valoarea daca se opreste aici, se transforma in contrariul sau, o asemenea transformare pretinzand un mic adaos, strain si lui Socrate: “nu stiu nimic si este imposibil si inutil sa stiu ceva”. Autentica saracie in spirit se indurereaza singura de starea sa: “fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia”. Rasul lui Socrate nu exprima bucuria de a fi sarac, ci doar condamna bogatia ilizorie.