Dreptul Natural

Introducere

De-a lungul timpului au avut loc multe dezbateri legate de ceea ce înseamnă mai exact dreptul natural şi relaţia sa cu dreptul pozitiv ajungându-se de multe ori la concluzia că, acţiunile umane sunt supuse înainte de toate unei legi nescrise şi nu regulilor sociale stabilite. Aceste legi nescrise aparţinând dreptului natural

Din cele mai vechi timpuri, comunitatea umană a simţit nevoia ca în interiorul său să existe anumite reguli de comportare fără de care convieţuirea nu ar fi posibilă. Astfel, datorită acestei necesităţi au apărut reguli a căror respectare era obligatorie. Societatea aduce odată cu ea forme organizatorice pentru aplicarea, crearea şi asigurarea respectării lor. În cazul primelor comunităţi, aceste reguli erau de natură colectivă, religioasă sau morală având un caracter juridic deoarece nu exista un aparat care să le asigure obligativitatea. Odată cu descompunerea societăţii aceste norme puteau fi impuse printr-o forţă de constrângere care era cea a statului existând din totdeauna o legătura puternică între stat şi drept.

Dreptul natural şi-a făcut simţită prezenţa în procesul de evoluţie a umanităţii atingând planuri diverse. Care este forţa lui? Este el un produs al raţiunii sau are origine divină? Răspunsurile la aceste întrebări le aflăm doar dacă cercetăm diferitele explicaţii date de-a lungul istoriei acestui drept.

Omul participă la determinismul general natural, este subiect al legilor naturii însă are şi legi proprii derivate din natura sa de animal raţional. Astfel putem face diferenţa între dreptul natural al întregii naturi şi dreptul natural al specie umane.

În sensul fizic al cuvantului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează lumea animală, universală şi care este compus din legile naturale ale ştinţelor fizice; în sensul raţional şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul .

Arta juridică constă în unirea celor două categorii pentru a asigura supremaţia raţiunii omului asupra fizicului. Viaţa animalelor are reguli precise pe care chiar dacă nu le pot înţelege li se supun. În schimb, omul poate decide ce este rău sau bine, voinţele individului putând fi rele, în schimb voinţa generală este întotdeauna bună. Voinţa generală, fără rădacini în creaţii ale omului este dreptul natural, cel care luminează gândurile şi dorinţele tuturor oamenilor

Fiinţa Supremă este cea care instituie legile care formează ansamblul dreptului natural acestea fiind cele mai bune legi care nu se pot schimba. Dreptul natural se aplica tuturor legilor care menţin ordinea, fară să limiteze libertatea omului.

În Grecia antică, Platon, cel care a trăit în epoca măreaţă a Atenei considera că, guvernarea trebuie să aparţină filosofilor, că un stat puternic este acela în care individual se subordonează legii, astfel cetăţenii trebuie instruiţi în aşa fel încât să poată judeca drept. Aceştia trebuie să se ghideze dupa lumea Ideilor şi să răspundă unei exigenţe absolute pentru a discerne binele.

În viziunea sa dreptatea prespune subordonarea tuturor oamenilor faţă de idea de Bine în scopul realizării unei bune organizări statale şi a funcţionării legilor, din această armonie rezultând bunastarea tuturor .

Platon sesisează deci existenţa unui Bine absolut, a unei reguli deasupra ordinii instaurate şi a justiţiei care îşi are originea în aceast Bine absolut însă acesta nu prezintă foarte explicit idea de drept natural.

Aristotel este cel care a conturat mai bine această teorie. Probabil datorită epocii de declin a cetăţilor greceşti, filosoful nu mai are încredere deplină în lege asemenea lui Platon.

Acesta distinge două tipuri de drept: dreptul natural adică legea nescrisă - exprimând echitatea - şi dreptul pozitiv - legea scrisă, provenită din raţiunea umană. Pentru Aristotel legea nu este produsul raţiunii umane sau o costrucţie artificială ci expresia politică a ordinii naturale .

În viziunea sa ceea ce este just este conform ordinii naturale, deasupra acestui drept pozitiv aflându-se o lege nescrisă, o justiţie absolută care face parte din toate legile scrise. În schimb, oricărei legi, scrisă sau nescrisă trebuie să i se acorde un mare respect. Ceea ce stă la baza organizării statului este, spune Aristotel, Costituţia. Aceasta îşi are izvorul în natura socială a omului, natura fiind cea care pune suflet în corpul omului şi îi dezvoltă acestuia dorinţa de trăi alături de ceilalţi.

O altă concepţie care trebuie tratată este distincţia pe care Aristotel o face între om, ca parte a naturii şi Omul văzut prin prisma raţiunii pe care o deţine - de aici rezultă dualitatea dreptului natural. Conceptul de echitate a fost introdus de Aristotel având o mare contribuţie pentru filosofia juridică. Sensul însuşi al echităţii constă în a corecta legea în măsura în care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauza caracaterului ei prea general .