Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut în anul 1911 şi după 84 de ani a murit în anul 1995. Cioran este unul dintre marii filozofi ai veacului XX. Pentru el, lumea se cufundă într-un marasm total, singurele soluţii rămânând cele radicale. Din volumele sale de eseuri cele mai importante sunt: „Pe culmile disperării”(1934), „Cartea amăgirilor”(1936), Schimbarea la faţă a României”(1936),”Lacrimi şi sfinţi”(1937), „Silogismele amărăciunii”(1952), „Ispita de a exista”(1956), „Istorie şi utopie”(1960, 1992), „Căderea în timp”(1964), „Despre neajunsul de a te fi născut”(1973), „Exerciţii de admiraţie”(1986), „Eseuri”(1988), „Tratat de descompunere”(1992), „Antropologia filozofică”(1991), „Mărturisiri şi anateme”(1994).

Apocalipsa după Cioran

Paradisul este, pentru Emil Cioran, copilăria. Imediat ce se desparte de casa părintească, urmează dezastrul, aşa cum se desprinde din interviul luat de Gabrile Liiceanu. Impresia lui Cioran, în momentul când este dus la Sibiu, este că va fi „condamnat la moarte”. Lecturile filozofice sunt începute la o vârstă fragedă, la 14-15 ani, şi cuprind lecturi de Lichtenberg, Schopenhauer, Nietzsche. În momentul în care-l citeştepe pe Kieerkegaard şi este întrebat de un grădinar de ce îl citeşte, îi răspunde într-o doară că-i place, „că aşa, că pe dincolo”, până când acesta îi spune, într-o înclinaţie vădită către filozofie, că nu acolo va găsi răspunsurile la întrebările esenţiale ale vieţii. Pentru Cioran, lectura cărţilor este un prilej de a se refugia în spaţiul imaginar al altor scriitori, este o dezertare din realitatea imediată. Ideea de inconştienţă, dobândită prin abstragerea din real, îl tulbură profund: el este un personaj care-i iubeşte pe marii beţivi ai istoriei , tocmai pentru faptul că erau beţivi. Un exemplu este şi al unui tip din Răşinari care primise o mare moştenire de la un unchi din America şi se distra în timp ce toţi ceilalţi se duceau la câmp: bea şi era însoţit de un violonist. Sfârşitul lui este tragicomic: nu mai are nici un heller (monedă austriacă) în buzunar, dar lucrul acesta nu-l deranjează deloc, pentru că moare într-o stare de beatitudine perfectă.

Obsesia că trăieşte o viaţă imperfectă il chinuie pe Cioran, astfel încât într-o zi se aruncă pe pat şi strigă: „Nu mai pot! Nu mai pot!”. Răspunsul mamei, „fată şi femeie de preot”, că ar fi avortat, dacă ar fi ştiut ce fel de copil va naşte îl înveseleşte pe adoleşcentul cuprins de teribilism. El devine, în felul acesta, din punct de vedere existenţial, „un simplu accident”.

Drama existenţială a lui Cioran dobândeşte o conştiinţă tulburătoare: el era un om e normal înainte ca nopţile să-i fia bântuite de insomnie, care devine, de-a lungul vieţii, un coşmar, un eroism cotidian suplimentar a fi conştient înseamnă a îndura supliciile teribile ale minţii, o „tensiune nervoasă colosală”. Insomnia determină, prin gândurile obsedante care ocupă spaţiul de odihnă, o stare de permanentă bătălie cu realitatea cotidiană, diurnă. Pentru că trezia înseamnă lupta gândurilor cu omul, incapabil să reziste limitelor extreme, ale aceleaşi stări de încordare. Mintea umană este imperfectă, neputând rezista celui mai teribil flagel psihic, disperarea, de aceea insomnia determină o stare perpetuă de luptă a omului cu trupul său trecător, pentru că de aici derivă sentimentul de disperare. Singurul lucru care te salvează de starea de nervi este orgoliul, dorinţa de a fi lucid fără oprire, acţionând ca un „flatteur”, filozoful asumându-şi un destin aparte de al restului umanităţii , consecinţa întregului fenomen este de trăire infernală, insomniacă, la limita cea mai tensionată a existenţei: „Cert este că perioada de insomnii m-a marcat pentru tot restul vieţii. A fost o experienţă îngrozitoare”.

In măsura în care opera lui Cioran este semnificativă pe plan european pentru impasul filozofiei în acest crepuscul de mileniu, ea dă seama şi de una din cele mai importante perspective ale gândirii româneşti. Este vorba despre linia spirituală care porneşte din efortul uriaş al Şcolii Ardeleneşti (în care scietismul deopotrivă cu metafizica, obsesia istorică laolaltă cu fervoarea ideologică sau cu extremismul metodei etc. dau discursului formele sale clasice); coexistent cu poetica istorică extremistă a lui O. Goga şi A. Cotruş, paralel cu aceea etnic-asumatoare a lui Coşbuc sau profund contemplativă a lui Lucian Blaga, structurează personalităţi de mare forţă constructivă şi exponenţialitate. Remarcabilă este la Cioran puterea de absorbţie a unor substanţe filozofice de naturi diverse şi provenind din arii depărtate de cultură, deosebite în aparenţă, dar înrudite în esenţă. Fervoarea senzorială intens spiritualizată a misticii spaniole (San Juan de la Cruz şi, mai ales, Sfânta Tereza), abisalitatea gândirii medievale germane, sufletul pascaalian, „aruncat în lume”, mântuit tocmai prin acceptarea contrariilor omenescului, disperarea kierkegaardiană, negativismuol şi vitalismul nietzscheian, supremele confuzii dovstoievskiene între Bine şi Rău, trecute apoi în forme specifice de Berdiaev, Şestov, Soloviov sau Leonid Andreev, aluviunile din Spengler, Keyserling, Klages, Barres, G. Simmel, Papini ş.a., împletite cu sinteza generaţiei ’98 din Spania (în operelelui Unamuno, d’Ors şi Ortega Y Gasset), iată numai câteva din liniile de forţă ce au constituit viziunea despre lume a lui Cioran. Este aici de adăugat şi fascinacia muzicii, prin Bach şi Mozart, îndeosebi viziunea spiritualistă a artei în general: Rembrandt, Velasquez, Botticelli ş.a. De altfel, autorul care astăzi este venerat în Franţa pentru că a reacordat tonalităţile fundamentale ale discursului filozofic-moralist, fiind considerat un stilist de avangardă, în linia Montaigne – Valery – Montherlant, s-a afirmat cu aceste calităţi încă de la debut: „extazul muzical”, care constituie fondul trăirilor ideatice din opera lui, edificând polifonic discursul, e de aceeaşi sorginte cu cel din cantatele lui Bach, cele mai complite negaţii, ca şi patosul vaticinar, devin armonii de limbaj şi sfârşesc prin a faşcina.