Emil Cioran - schimbarea la față a României

Am scris aceste divagaţii în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim câteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.

Schimbarea la faţă a României este o carte despre ţara ce l-a marcat în chip fatal pe Cioran, e o mărturie pentru frustrările pe care le poartă. Este, prin excelenţă, scrierea în cadrul căreia se amestecă uniform, după o logică bine înţeleasă, trăsăturile individului cu cele ale poporului din care provine. Paradisul şi moartea se pot lesne transforma în chip alegoric în spaţialităţi profund subiective: România reprezentată de Coasta Boacii şi Franţa reprezentată de Paris. Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor 90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide". Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran, viziune pe care a repudiat-o definitiv mai apoi, cu furie şi ruşine, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii.

Părerile despre Schimbarea la faţă a României sunt împărţite. Unii sunt de acord cu Cioran şi consideră cartea drept „una dintre cele mai vitaliste cărţi pe care acesta le-a încredinţat tiparului” , alţii, dimpotrivă, consideră că „această carte are, citită la început de secol XXI românesc, un efect deprimant” şi că „este lipsit de sens să iei în tărbacă o ţară pe motiv că nu a ştiut să fie istorică şi din cauza celor privilegiaţi istoric, a celor care au făcut istoria”

„Schimbarea la faţă a României este o carte cu atât mai specială cu cât este unică prin tonusul pe care dorea să îl transmită locuitorilor acestei ţări. De altfel, Cioran admite că dacă nu ar fi mizat pe o trezire la nivel naţional, chiar plecând de la fiecare individ, pentru el problema României ar fi fost cu mult timp înainte închisă. Într-o epocă în care România se situa, măcar ca imagine, undeva înaintea multor ţări europene, o epocă de-a lungul căreia se formaseră personalităţi cu totul deosebite ce construiau principiile politicii externe ale României, prin urmare o epocă a unui Paris oglindit, unde tonul politicos era la el acasă, volumul lui Cioran are darul de a sparge tiparele şi de a reorienta întreaga viziune asupra datelor românităţii. Cioran se răfuieşte până la urmă cu propriul neam dar şi cu imaginea parentală a lui Dumnezeu. Eseist de un real talent şi inteligenţă ieşită din comun, Emil Cioran înţelege că manifestul său nu are alte şanse de izbândă decât dacă atacă în aşa – numitele puncte nevralgice. Ce a înţeles Cioran prin neam? Ori prin popor? Cioran, plecând într-adevăr de la realitatea neamului, este cu mult mai interesat de noţiunea de popor. În ciuda valenţelor sale multiple, acest cuvânt „înglobează ansamblul indivizilor care se înscriu într-un spaţiu politic, făcând uz de raţiune (poporul suveran). Pe un plan mai polemic, el desemnează fracţiunea cea mai defavorizată a populaţiei, predispusă la răzrătiri (poporul de rând). Între cele două [ ] se observă o tensiune evolutivă”. Iată pe undeva raportul dintre răzvrătitul Cioran şi dezorientarea unei comunităţi întregi care nici nu îşi pune problema propriei descoperiri. Opera lui Cioran vine din România şi se raportează la poporul acesteia ca la un grup defetist, cu o credinţă fadă în Dumnezeu. Cioran resimte postura însinguratului şi în lumea pariziană, acolo unde, cu excepţia unui singur premiu, toate celelalte sunt refuzate pe rând şi unde „se ascunde” într-o mansardă a Cartierului latin.”3

“Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?” se răzvrăteşte Cioran. Şi i s-ar putea răspunde firesc: aperi când eşti atacat. Încerci să păstrezi când ştii că eşti în pericol să pierzi. Iar când citeşti o propoziţie precum “n-are nimic gotic religiozitatea autohtonă” nu poţi decât să amuţeşti, fiindcă nu pentru sentimentul fecund al singurătăţii omului în lumea care l-a abolit pe Dumnezeu vrea Cioran catedrale gotice, turle, surle si trâmbiţe, ci din orgoliu, protest şi dorinţă de bufoniadă superioară. Marea seducţie a lui Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, este aceea de a da cu barda în ceruri de pe poziţii cvasireligioase. Toate cele de mai sus rămân încă, într-o mai mică sau mai mare măsură, explicabile. Volumul lui Cioran devine însă fioros atunci când soluţiilor teoretice de mai sus autorul le găseşte corespondent în realitate. Se aduce exemplul merituos al Franţei, care a reuşit, spre deosebire de noi, să se debaraseze de moarte şi să creeze o “cultură fără spirit tragic” răsplata pentru acesta manevră de o deosebită inteligenţă fiind, bien sûr, foarte vitalul moment 1789. Şi mai înfricoşător este exemplul Rusiei, când autorul te lasă să deduci că am avut mare noroc cu Lenin, că altfel nu mai citeam Dostoievski, ci vreun “existenţialist” mongol.