Epicurism, Scepticism și Stoicism

Pentru a putea vorbi despre cele trei curente filosofice, respectiv : epicurism, scepticism si stoicism, se cuvine mai întâi a vorbi de unde izvorasc acestea.

Primii filosofi nu au scris nimic.

Dupa distrugerea Miletului de catre persani, Atena a devenit centrul comertului si al culturii. Introducerea democratiei permitea si celor din afara aristocratiei elene sa obtina influenta si succes politic, daca aveau darul de a convinge. Reusita se baza pe o cultura aleasa si pe darul vorbirii. Ambele se puteau învata de la sofisti.

Nu toti sofistii erau interesati de descoperirea adevarului. În centrul interesului era discursul, mai ales retorica. Ceea ce conta era felul de a convinge, iar aceasta era o tehnica platita. Multi sofisti îsi faceau un titlu de glorie în a acorda credit unor discursuri care se contraziceau. Practic, daca azi pregateau zece discursuri foarte bine argumentate, incontestabile, a doua zi puteau pregati alte zece, la fel de bine argumentate, care le combateau pe primele.

Tendinta generala a sofistilor era însa de întoarcere catre om. Ei cautau sa stimuleze discutiile, care îsi gaseau ecou în politica, morala si justitie.

În timp ce sofistica lucra la elaborarea unui mestesug, a unei retorici ce facea posibila o mai buna comunicare între oameni, idealismul platonician s-a construit cu scopul de a cunoaste Totul Absolut.

Începând cu Socrate, asa cum reiese din „Dialogurile” lui Platon, s-a putut demonstra prin asa-numita metoda inductiva , ca se poate sa fii un maestru în mânuirea armelor, dar sa nu stii ce este curajul, sa fii expert în a convinge, dar sa nu stii ce este justitia. Când Hippias sofistul, afirma ca stie tot, Socrate îi replica ca : „da, stie tot, dar nu stie decât atât”. Opiniile (doxe) dezbatute într-un dialog sunt diverse, nici una mai adevarata ca alta, echivalându-se reciproc. Acea opinie care câstiga într-o dezbatere, nu este decât cea mai convingatoare, dar nu obligatoriu si cea fundamentala.

Printr-o reprezentare schematica (Fig. 1) am putea spune ca Socrate, care desi a pretins ca nu a dat lectii nimanui si nu a avut nici un discipol (contrar sofistilor), filosofii care i-au urmat, l-au considerat drept „parinte” :

Fig. 1

De ce „marii socratici” si de ce „micii socratici” ? Cu ce se diferentiaza ei ?

În primul rând cu amploarea marturiilor despre ei si în al doilea rând cu evolutia în timp a conceptelor filosofice.

Dar asta nu înseamna ca „micii socratici” nu au avut importanta lor, ori ca nu au dus la nimic. Din contra. Ei sunt „mici” mai ales prin mica amploare a marturiilor ce-i privesc, în comparatie cu vasta opera lasata posteritatii de Platon sau Aristotel.

Astfel, Antistene, apropiat al lui Socrate, a carui autoritate morala i-a inspirat pe cinici, a fost unul din cei mai remarcabili discipoli ai sai.

La fel a fost si Aristip din Cirene, fondator al scolii din Cirene, a carui opera a disparut, dar care se pare ca a fost un stralucit umanist (cuvânt pe care s-ar parea ca el l-a inventat), si caruia filosofia i-ar fi dat „puterea de a se întretine liber cu toata lumea”.

În Euclid (altul decât renumitul matematician), fondatorul scolii din Megara, se poate vedea pionierul logicii propozitiilor.

În secolul III î.e.n., cele trei scoli, ale cinicilor, cirenaicilor si megaricilor si-au gasit ecouri în cele trei curente filosofice ce aveau sa izvorasca ulterior : stoicismul, epicurismul si scepticismul.

Altfel spus, continuând reprezentarea schematica (Fig. 2), putem afirma ca ironia si independenta socratica în fata puterilor si bunurilor materiale sunt duse la extrem de catre cinici, care fac din apologia cosmopolitismului, însasi imaginea libertatii. Refuzul valorilor sociale este o deschidere spre cosmopolitism.

Eudemonismul (cautarea fericirii) socratic, prin cirenaici, duce la hedonism , sub forma placerii ca patron al actiunii.

Dialectica lui Socrate, ca mijloc de a ajunge la adevar, odata cu megaricii devine formala. Acestia din urma sunt considerati maestri în arta de a lega si a dezlega problemele logicii, într-un cuvânt, adevarati virtuosi în eristica.