Este metafizica o întreprindere sterilă

Metafizica este o preocupare intelectuală ce urmărește să pătrundă substratul presupuzițiilor care determină ceea ce gândim în mod efectiv, adică în cel mai adânc domeniu aparținând cunoașterii. Această definiție merge în continuarea unei linii de interpretare kantiene prin care condițiile de posibilitate ale judecății sunt extrase din principii apriori, însă nu se mărginește la acestea. În acest eseu îmi propun să răspund la întrebarea vehiculată în titlu, încercând o confruntare a pozitivismului logic al lui Rudolf Carnap care consideră necesară eliminarea metafizicii, cu elementul comun al unor puncte de vedere aparținându-le autorilor de orientare metafizică.

Voi încerca să argumentez teza că metafizica nu poate fi depășită prin simpla analiză logică a limbajului, teză care se află împotriva pozitivismului logic carnapian. Discuția se va rezuma, pe scurt, la posibilitatea interpretării conceptului de metafizică prin intermediul logicii, și prin urmare va trebui să cuprindă o interpretare a domeniului de aplicabilitate al acesteia, și anume fenomenul limbajului. Voi urmări să scot la iveală punctele cheie din concepția lui Martin Heidegger asupra metafizicii și funcției sale de fundamentare ontologică. Concepția acestuia din urmă este una care urmărește în aparență același deziderat ca al lui Carnap, și anume depășirea metafizicii, însă provine din cu totul alte premise. Conceptul de metafizică va fi explicat în final prin intermediul interpretării fenomenului timpului „autentic” - în strânsă legătură cu o concepție altfel decât pozitivistă despre limbaj, aceasta fiind soluția lui Heidegger pentru depășirea metafizicii.

Partea I

În primul rând, Carnap este un oponent vehement al oricărei metafizici. Pozitivismul venea în mod special împotriva concepțiilor idealiste ale secolului XIX pe motivul că aserțiunile celor din urmă sunt împotriva cunoașterii empirice. Acesta oferă metafizicii doar funcția estetică, de expresie a unei atitudini asupra vieții, și o funcție secundară de „testare” a limitelor cunoașterii.

Totuși, prin acest tip de problematizare, Carnap se menține într-un orizont practic, al preocupării imediate, deci într-un plan ontic, ca fapt de a se afla (pierdut) în preocupare. Prin orizont practic sau de preocupare, înțeleg ceea ce Heidegger înțelegea prin faptul-de-a-fi-în-preajma ustensilelor, care ne întâmpină de fiecare dată prin semnificativitatea lor. Faptul că fiecare ustensil este produs în vederea îndeplinirii unui scop ne trimite cu gândul la o matrice a “menirilor funcționale” a tuturor ustensilelor constituind ființarea la îndemână. Ființarea la îndemână sau ființarea simplu-prezentă, lucrurile în general, este completată de ființarea care suntem noi înșine, adică ființarea istorică. Heidegger are pentru conceptul de subiect o alternativă, și anume conceptul de Dasein care permite oarecum intuitiv accesul la ceea ce acesta semnifică prin forma sa. În limba germană cuvântul poate fi descompus în ”da”, care înseamnă deschis și ”sein” care înseamnă a fi, ființa. Așadar, omul este ființarea care are parte de o raportare în deschis la realitate.