Estetică științifică

Mediul tehnic este în egală măsură un mediu intelectual, spiritual şi material. Acest mediu inteligent se constituie din ansamblul structurilor tehnice intelectuale şi instrumentale produse în cadrul civilizaţiei actuale. Mediul tehnic este legat de interacţiunile sistemului tehnic cu celelalte aspecte ale sistemului social global şi se referă la ansamblul efectelor chiar şi indirecte, îndepărtate, cumulate ale folosirii mijloacelor tehnice.

În zilele noastre dezvoltarea unui mediu inteligent este contestată de unii autori, exponenţi ai ştiinţei construirii elementelor inteligente. Comportamentul inteligent se adaptează în cazul omului atât la mediul natural, cât şi la cel social şi cultural, rezultând o dublă adaptare. Este o adaptare permanentă pentru că omul îşi schimbî permanent mediul creat de el însuşi.

Inginerul de azi este considerat un mediator între comunitate şi natura necunoscută, neprielnică sau ostilă.

Ca orice disciplină teoretică, estetica îşi formulează ipotezele, principiile şi problemele sale într-un limbaj propriu, specific, constituit dintr-un sistem concret de noţiuni, de expresii conceptuale şi de categorii.

În fapt, judecata estetică, referitoare la un fenomen natural sau artistic, fenomen declanşator de atitudine estetică (la rândul ei deosebită de atitudinea teoretică, utilitară, magică, religioasă sau morală), presupune o predicaţie specifică, exprimată în termenii unei „specialităţi", mai mult sau mai puţin conturate şi maturizate.

În aceeaşi ordine de idei este de menţionat faptul că, înlăuntrul fiecărei concepţii sau viziuni estetice, limbajul vehiculat se supune unor anumite norme de organizare, care, la rândul lor, sunt şi ele, în funcţie de tipul de modelare teoretică a obiectului estetic, şi, de modelare a obiectului în estetică. Acest fapt teoretic primar a fost explicit evidenţiat de esteticieni precum, Nicolai Hartmann, Roman Ingarden, Mikel Dufrenne, şi deloc în ultimul rând, de Tudor Vianu care, în acelaşi timp, afirma fără nici un echivoc: construcţia obiectului în estetică, adică „încercarea repetată şi neostoită de a prinde realitatea estetică în cristalizări deosebite şi la lumina unor împrejurări variate ale spiritului", nu poate fi realizată în afara unei opţiuni filosofice, care constituie un fel de supradeterminare a cadrului general în care se mişcă reflexia estetică. La rândul ei modelarea obiectului estetic spune, de la sine, prin intermediul limbajului categorial, ce anume este esenţial şi specific, în acest orizont de valorizare în care contează simţurile superioare (văzul şi auzul), sau inferioare (tactilitatea, olfacţia, gustul).

În sensul cel mai larg al termenului, se pot defini categoriile estetice ca fiind concentrate mentale de maximă generalitate, concentrate născute în spirit din nevoia acestuia de a esenţializa, clarifica, ordona, clasifica, diferenţia şi unifica elemente prezente în întreaga creaţie estetică şi artistică a umanităţii. Strict logic, în acest înţeles, însăşi categoria de estetic poate fi considerată drept o metacategorie, iar în funcţie de cum anume este definit esteticul sunt definite apoi „particularizările", „modificările", „obiectivările" sau „concretizările" acestuia. Prin urmare, în acest plan, dihotomia primă este estetic - non-estetic. În acest context, strict categorial, frumosul poate fi considerat fenomenul estetic de bază (Nicolai Hartmann) iar toate celelalte fenomene estetice pot fi încadrate drept „prelungiri" sau „modificări" ale frumuseţii. Oricum, pe de o parte, calităţile tradiţional denumite „modificări ale frumosului" au fost rebotezate, mai ales în secolul al XX-lea categorii estetice, iar consensual s-a admis că pot intra aici, pe lângă frumosul propriu-zis, sublimul, tragicul şi comicul sau, altfel spus, după alţi autori, categoriile estetice fundamentale. Pe de altă parte însă există categorii ale esteticii, care, evident sunt mult mai multe decât cele legate genetic de frumos.

Evanghelos Moutsopoulos care a dedicat categoriilor estetice un studiu purtând chiar acest titlu, având şi un subtitlu mai mult decât sugestiv: „introducere la o axiologie a obiectului estetic". În primul rând, esteticianul grec, consideră că raţiunea noastră nu poate fi îngrădită, nici în ceea ce priveşte propensiunea ei intrinsecă de-a generaliza, şi nici în ceea ce înseamnă capacităţile sale analitice. Astfel poate fi explicată, pe de o parte, atât nevoia de-a gândi categorial asupra experienţei estetice şi artistice cât şi, justificată, pe de altă parte, multiplicarea prin analiză, aproape la nesfârşit a sistemului deschis al categoriilor estetice".