Etica

Din punct de vedere etimologic, "etica" provine de la cuvintele greceşti:

ETHOS (Homer) = primordial, patrie, locuinţă, loc de întâlnire, locul natal, obiceiuri, caracter;

ETHIKE (Aristotel) = ştiinţa cunoaşterii.

Din "ETHOS" a derivat cuvântul "ETHICOS", cu sensul "din sau pentru morală", utilizat de greciatunci când discutau despre principiile comportamentului uman.

Pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social.

Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnităţii ştiinţelor".

Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".

Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti.Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. Denumirea de etică este de origine greacă în timp ce morala îşi are originea în cuvîntul latin mos-moris (morav-moravuri), de unde a apărut şi termenul moralis, etimonul modern al termenului morală. Aşadar, putem considera etica drept o ştiinţă a comportamentului, a moravurilor, un ansamblu de prescripţii concrete sau o teorie asupra moralei. Acesta este şi sensul pe care îl oferă Wundenburger, care spune că etica reprezintă "ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de către o comunitate anume, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău, în timp ce morala cuprinde un ansamblu de principii de dimensiune universal-normativă." Dacă facem o incursiune în istoria eticii ca filozofie practică, putem constata că toţi autorii sunt de acord că obiectul eticii îl constituie căutarea unui răspuns la întrebarea „Ce este binele”? Răspunsurile la o asemenea întrebare a provocat însă, numeroase dispute. Abia în secolul XX lucrurile sunt lămurite într-un fel, iar disputele atenuate, căci G. E. Moore demonstrează într-o lucrare de anvergură, Principia Ethica, că binele nu este capabil de nici o definiţie. Înţelegem argumentul său (acela că riscul de eroare în căutarea unei definiţii complete a binelui va fi mai redus) de vreme ce nu contează cum îl denumim, cu condiţia să îl recunoaştem atunci cînd ne întîlnim cu el. De aici, probabil, demersul celor interesaţi de etică de a-şi îndrepta atenţia de la proprietăţile conceptului de bine spre problema comportamentului fiinţei umane, căutând răspunsuri la întrebări de genul: Ce este bine?, Ce este rău?, Ce este corect?, Ce este greşit?. Răspunsurile la asemenea întrebări oferă prilejul de a constata caracterul complex pe care îl oferă realitatea relaţiilor interumane şi inter-cauzalitatea care domină sfera comportamentului uman.Analiza problemelor pe care le pune etica în general, şi etica managerială în particular, trebuie să aibă ca punct de plecare principalele repere istorice care au contribuit la constituirea acestei ştiinţe. Evident, reperele istorice sunt marcate de contribuţiile filosofilor la constituirea principalelor doctrine morale şi prin urmare, a eticii manageriale de astăzi.

Dincolo de amestecul de legendă şi adevăr pe care îl oferă morala brahmanică şi cea budistă, ale Indiei antice, învăţăturile lui Confucius şi Lao-tse din China secolului VI î.e.n., încercăm să luăm ca reper în înţelegerea izvoarelor scrise ale eticii, gîndirea elină care, odată cu apariţia lui Socrate, face trecerea de la preocuparea spre desluşirea tainelor universului, la determinarea legilor fundamentale ale conduitei umane. Dacă Socrate şi-a împărtăşit învăţăturile propriilor săi discipoli sub formă de dialoguri, Platon este primul care face referire la valorile supreme ale vieţii morale într-o formă scrisă. Aristotel scrie în Etica Nicomahică că obiectul eticii este studiul binelui sau al virtuţii, arătând că binele este scopul suprem. Binele suprem despre care vorbeşte Aristotel este scopul absolut, spre care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl întîlnim în şcoala platoniciană, ci un bine realizabil în practică, un bine accesibil omului. Mult mai tîrziu, în zorii renascentismului italian, Machiavelli realizează în Principele apologia moralei burgheze, prin machiavelism înţelegându-se o combinaţie între tactica politică şi norma morală care convine conducătorului, creându-i acestuia condiţii de guvernare de pe poziţia unui monarh absolut, în termeni moderni de conducător autocrat, totalitar. Machiavelli oferă în lucrarea sa de căpătâi un tablou fidel epocii în care a trăit arătând că în conducerea statului dictează interesele şi forţa, şi nicidecum considerentele morale. Deşi criticabile, o serie de sfaturi transmise în scris monarhilor merită atenţie: „nici un principe nu va izbuti să dobîndească mai multă preţuire decât acela care va săvârşi fapte măreţe şi care va da pilde rare despre însuşirile lui”. Cu circa un deceniu înainte de a apărea Principele, domnitorul român Neagoe Basarab oferea prin sfaturile date în Învaţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie un model al echităţii şi un set de reguli de comportament în vederea asigurării unei conduceri eficiente. Pentru etica managerială, Învăţăturile lui Neagoe Basarab au o relevanţă extraordinară oferind precepte cel puţin în următoarele direcţii: conturarea trăsăturilor pozitive şi negative ale conducătorului, aspecte legate de ierarhiile manageriale, distribuirea surselor de putere, rezolvarea şi negocierea conflictelor, etc.