Evoluția gândirii științifice - analiza retrospectivă

Introducere.

Trăim, fără îndoială, într-o lume în care cunoaşterii ştiinţifice i se acordă un credit necondiţionat; rosturile filosofiei sunt estompate sau chiar puse – dintr-o grabă confortabilă – definitiv sub semnul întrebării. În acelaşi timp, prelungirile tehnice ale ştiinţei produc, la scara planetară, consecinţe incontrolabile pe termen lung, provocînd îngrijorări legitime cu privire la însuşi destinul speciei umane. Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde să fie cît mai obiectivă, cît mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate şi generalizate încît cunoştinţele să surprindă realitatea întocmai aşa cum este ea. Teoriile ştiinţifice se constituie prin re-elaborarea trăsăturilor de forţă ale fragmentului de existenţă studiat, în aşa fel încît modelul teoretic îi descrie şi explică invarianţii structurali, mecanismul funcţional, legităţile prin care este supus devenirii. Pentru a-şi atinge ţelul, ştiinţa presupune o desubiectivizare a procesului de cunoaştere. Desigur, omul care face ştiinţă este un om «total», «întreg», în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăţi psihice; este înzestrat cu structuri raţionale, imaginative, afective şi voliţionale, cu anumite conşinuturi spirituale (sentimente, valori, atitudini, etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, unicat uman. Însă, atunci cînd face ştiinţă, elementele de subiectivitate sunt «puse între paranteze», sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raşionale, logice ( şi prospective, cînd e cazul) pentru a interpreta cît mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opţiunile valorice, modul de a înţelege omul etc. nu sunt omise, ci doar dominate în mod raţional; ele nu intră în acţiune, pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se şi spune despre ştiinţă că este «rece». După părerea mea găndirea ştiinţifică poate fi asociată cu termenul de ideologie. După cum ideologiile reprezintă impresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un mod menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele” – o definiţie mai clară decât acesta – apărută în cadrul uneia dintre cele mai serioase enciclopedii în domeniu – Enciclopedia Blackwell –, aproape că nu se poate imagina.Lucrurile sunt departe de a fi aşa. Ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept foarte derutant pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza şi validitatea celor mai profunde întrebări ale noastre. Un mare rol în crearea aurei de ambiguitate în jurul conceptului îl are şi conotaţia peiorativă care există în jurul său.Un mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual, şi aceasta din cauză că ne temem ca nu cumva fundamentele celor mai îndrăgite concepţii ale noastre să se afle pe nisipuri mişcătoare şi nu pe baze solide. În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acest discurs să poată fi urmărit şi analizat. Un loc important în această direcţie îl are tradiţia marxistă ce căuta la modul manifest acel grup de indivizi cu o vocaţie înnăscută pentru modul de gândire non-ideologic.Cariera conceptului de ideologie este de fapt povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiţie veche de mii de ani, cred că putem construi o ştiinţă obiectivă a societăţii, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtăşind o tradiţie la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei şi a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaştere, găndire,adevăr şi ştiinţă.Pornind de la respingerea conceptului de idei înnăscute – în descendenţa lui John Locke –, bazându-se pe ideea că senzaţiile stau la baza ideilor noastre, Destutt de Tracy propunea, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, o nouă ştiinţă a ideilor, care să stea la baza tuturor ştiinţelor, o ideologie.

Scurt istoric.

Ştiinta în Grecia Antică

Pe lîngă instituţii , politică, democraţie, educaţie şi spirit civic, Grecia antică a lasat moştenire Romei şi mai apoi Europei moderne o ştiintă cutezătoare şi o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central cunoaşterea şi slavirea omului. Gîndirea ştiintifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII-VI i.Hr detaşîndu-se treptat de cea religioasă.

Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului, naturii şi Universului i-au determinat să încerce depaşirea explicaţiilor tradiţionale oferite de religie. Dacă explicaţia clasică de apariţie şi existenţei lumii se bazase pe miturile homerice, pe acţiunea zeilor în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, o parte din greci, bîntuiţi de teamă şi nelinişte, s-au orientat atunci şi spre misterele de origine orientală sau spre zeităţi precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dionisios. Alţii, însă nu au încetat să caute răspunsuri raţionale străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gîndirii la principiile ce reglementau viaţa şi moartea, exitenţa Universului, destinul oamenilor. Pentru ei ştiinţa unită pe atunci cu filozofia trebuia să împlinească religia oficială. Pînă la Socrate gîndirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul faţă de cel al gîndirii filozofice. Cei care se ocupau de ştiiinţa erau în primul rand filozofii. Pentru ei filozofia era ştiinţa ştiinţelor.

Începuturile folozofiei odată cu şcoala ioniană au coincis cu începuturile ştiinţei. Heraclit din Efes este autorul unei opere "Despre natură". În gandirea lui el afirma că există un element primordial-focul dar care este în continuă mişcare "Lumea a existat dintotdeauna, ea este şi va fi un foc mereu viu". Focul este simbolul mişcării continue - căci în Univers totul se naşte şi moare, totul se descompune şi se recompune .