Experiența Estetică la Granița dintre Problematica Filosofică și Hermeneutica Litarară

Realizând o retrospectiva asupra istoriei filosofiei din secolul al XVII-lea pâna azi, Tudor Vianu constata ca ori de câte ori filosofia a pus o noua problema, aceasta era în mare parte si una estetica.

Astfel, autorul român constata, în lucrarea sa, “Filosofia culturii si teoria valorilor” ca estetica sta în centrul perspectivei filosofice moderne.

Una dintre problemele fundamentale ale filosofiei estetice este cea a rationalitatii sau a irationalitatii ca factori generali în perceptia estetica. Altfel spus în ce masura experienta estetica si creatia au un caracter irational sau irational.

Pornind de la rationamentul cartezian, conform caruia ratiunea este izvorul principal al cunostintei, vom ajunge la Dominique Bouhours care sustine, în “Arta poetica”, ca nimic nu este frumos decât adevarul, care este singurul demn de a fi iubit ca un lucru frumos. Asadar, sursa frumusetii literare era indicata de Boileau în ideile rationale, în ideile clare si distincte ale cunostintei noastre deoarece satisfactia poetica s-ar constitui acolo unde ratiunea este sedusa.

Ratiunea devine astfel, în opinia lui Boileau, nu numai izvorul cunostintelor dar si al delectarii noastre estetice.

Pe de alta parte, abatele Dominique Bouhours definea arta ca un conglomerat de sentimente aprinse si imagini romantice. Bouhours constata ca motivul principal pentru care un lucru ni se pare frumos, izvorul încântarii noastre estetice, nu sta nicidecum în adevarul ideii exprimate de artisti si de poeti, ci într-o alta calitate, acel “je ne sais quoi”. Acest concept a fost invocat si de catre Leibniz în noile sale “Eseuri asupra inteligentei omenesti”, pe care le-a identificat cu niste perceptii obscure, ce depasesc caracterul rational. Astfel, putem ajunge la caracterul irational al artei si al procesului estetic.

Atât organismele cât si obiectivele considerate de noi a fi frumoase, nu pot fi explicate printr-o viziune mecanicista sau asociationista.

Un obiect frumos, de exemplu, nu este produsul întâlnirii unor date elementare. Elementele, într-un obiect frumos, îsi extrag întreaga lor semnificatie si valoare din ansamblul în care ele sunt introduse. De asemenea, starea estetica, starea produsa de contactul cu un obiect frumos, nu este produsul însumarii unor stari elementare, si este o stare de totalitate care determina calitatea starilor elementare pe care le putem distinge în ansamblul ei.

De aceea, pentru a explica obiectele frumoase dar si starile pe care le provoaca (stari estetice), trebuie sa rasturnam ordinea evenimentelor potentata de universul fizic si mecanic newtonian, admitând existenta totalitatii înaintea partilor si existenta cauzei finale în locul cauzei mecanice. În acest caz are o înlocuire a metafizicii lui Descartes cu un puternic curent dualist. Astfel, se naste posibilitatea unei profunde fuziuni dintre realitate si spirit în cadrul procesului artistic.

Schopenhauer afirma ca prin arta inteligenta înceteaza a mai fi o simpla unealta în serviciul vietii, pentru a deveni instrument al cunoasterii pure, al contemplatiei dezinteresate. În arta, nu cunoastem pentru a servi scopurile vietii, ci cunoastem dezinteresat. Tocmai din acest motiv, cunoasterea artistica se deosebeste fundamental de cunoasterea stiintifica.

Unul dintre primii autori care utilizeaza termenul de “estetica” este Alexander Baumegarten, în anul 1750 în lucrarea sa “Estetica”. Acesta definea estetica o “logica a frumusetii”, afirmând ca frumosul si arta ascund în învelisul irational al formei, o rationalitate a continutului. Astfel, frumosul ar fi adevarul ascuns într-un material sensibil, iar placerea estetica ar fi sesizarea adevarului prin perceptiile sensibilitatii.