Filosofia idealistă a lui Immanuel Kant

I. INTRODUCERE

Biografie.

Nascut ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca raspuns la intrebarile: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia incearca sa explice in ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita. In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : “Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine.”

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care il sprijina in timpul studiilor. In 1740 se inscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face in grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea in 1746. Este perceptor in familii instarite, reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape neobservata in acel moment, in care aplica principiile lui Newton si la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este inrudita cu cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri la universitate dar si acasa, imbratisand cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrandu-le studentilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. In 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg, iar cinci ani mai tarziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei.

In 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urrma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele. In 1781, dupa ce cu un an mai inainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". In urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi responsabili) ─ recenzie care-i face mult sange rau filosofului ─ si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune prescurtata si mai accesibila a "Criticii" in anul urmator. In 1785, un tanar profesor de la Marburg ii scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana. Tot in acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si filosofia istoriei, care il preocupa in legatura cu etica, pentru prima oara fundamentata de el teoretic in "metafizica moravurilor". In 1788 apare "Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspandirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793, "Religia in limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict intre Kant si Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia masuri energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. In 1796 isi tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in 1798; in acelasi an incepe sa se planga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze in ultimii ani de viata, incercarile sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie 1803 are un atac de inima, iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare in 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea" "Criticii ratiunii practice": "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine".