Filosofia lui Toma de Aquino

Introducere

Toma de Aquino este, poate, figura cea mai mare a filosofiei scolastice în

perioada ei de mare înflorire în secolul 13. Scolastica este perioada filosofiei creştine care nu se mai mulţumeşte cu apologia dogmei - aşa cum o făcea

filosofia părinţilor bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, raţional, doctrina

bisericii.

Speculaţia filosofică dobândeşte,faţă de dogma teologică, o independenţă mai mare, un conţinut propriu. Scolastica este "un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească ţara sfântă a misterelor dumnezeieşti având, ca scut, credinţa şi ca sabie, raţiunea speculativă".

Filosofia scolastică poate fi considerată ca începută când Anselm de

Canterbury spune Fides querens intellectum. Numele de "scolastică" vine de la şcolarii şcolilor mănăstireşti în care se predau, pe lângă "artele liberale", ştiin-ţele, dar în special filosofia şi teologia. In ce priveşte teologia, universităţile din Paris, Koln, Oxford joacă, în secolul 13, un rol extraordinar de însemnat. Scolas-tica se împarie în trei perioade:

1. Secolele 9-12 (Johannes Scotus Eriugena,Beranger de Tours,-Anselm de Canterbury, Abelard, Joh. de Salisbury, Hugo de Saint-Victor).

2. Perioada marilor doctori: secolele 13 şi 14 (Roger Bacon, doctor mirabilis, Albert cel Mare, doctor universalis, Bonaventura, doctor seraphicus,Toma de Aquino, doctor communis, Johannes Duns Scotus, doctor subtilis)

3. Scolastica târzie: Wilhelm de Occkham, şcoala "noninaliştilor până la

Nicolaus Cusanus. Scolastica este caracterizată prin influenţa predominantă a

aristotelismului asupra filosofiei creştine. Aristotel fusese, mai înainte,

condamnat de biserică. în secolul 13, doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se

formulează dogma bisericii. Aristotel este acum bine cunoscut, în special prin

intermediul filosofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna şi

Averoes.

Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrine bisericii prin aristotelism

decât Albert cel Mare şi elevul său, Toma.

Filosofia lui Toma de Aquino

Toma s-a născut în 1225, lângă Napoli, ca fiu al contelui de Aquino. Intră la 16 ani în ordinul dominicanilor. Studiază la Koln şi Paris, unde este elevul

preferat al lui Albert. în 1256 este făcut "magister" împreună cu

Sf. Bonaventura. La Roma predă teologie, pe lângă curtea papilor Urban IV şi Clement IV. Scrie în acest timp ope r a sa cea mai însem nată Summa contra gentiles. începe Summa theologica. In 1269 este din nou la Paris unde combate doctrina averroistă şi augustinismul. Moare încă tânăr, în 1274, într-o călătorie, în drum către conciliul din Lyon.

A lăsat o operă imensă. în 1323 a fost canonizat. Doctrina sa a rămas îndreptarul de bază al bisericii romano-catolice.

Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filosofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3 000 articole ale Summei teologice fixează prin "obiecţiuni" şi răspunsuri la obiecţiuni, toate punctele de doctrină care pot interesa poziţia creştină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici de

materie - formă, putere - act, devin mijloace pentru a fixa, precis, raţional,

doctrina bisericii.

Prima întrebare care se pune pentru orice filosofie creştină, şi care se punea în special pentru filosofia medievală, este a raporturilor dintre filosofie şi dogma supranaturală a bisericii. Toma stabileşte aici o graniţă extrem de clară.

Procedarea raţională a intelectului este o "introducere" în credinţă, o pream-bula fidel. Adevărurile ştiinţei, ale "luminii naturale" formează o treaptă ante-rioară credinţei, tot aşa cum natura este o treaptă anterioară a graţiei. Raţiunea naturală nu duce decât până la pragul sfinţeniei. Actul de credinţă este un act al voinţei libere şi tocmai prin aceasta mai meritoriu. Nu există însă un adevăr dublu: adevărul este unul şi acelaşi. Tocmai de aceea raţiunea şi dogma nu se pot contrazice. Una explică, prin "lumina naturală", ceea ce cealaltă arată ca revelat.

Sunt însă adevăruri pe care raţiunea nu le poate înţelege: de ex. misterul păcatului originar, crearea omului prin Logos etc. Nu toţi oamenii pot ajunge la adevărurile grele de căpătat ale intelectului filosofic; de aceea credinţa este ne-cesară. De altă parte însă, filosofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile credinţei contra oricărui atac^ pe cale raţională.

Existenţa lui Dumnezeu poate fi probată pe cale raţională. Demonstraţia lui Toma este o demonstraţie care urmează de aproape formulele aristotelice.

1. Dumnezeu există fiindcă este "primul motor" (în Metafizica sa, Aristotel demonstrase necesitatea unui "prim motor" al lumii).