Filosofia modernă

Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.

Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.

În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică.

Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centru cercetărilor filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.

Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor calităţi diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei, cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea. Alt filozof englez T.Hobbes (1588-1679) considera materia ca unica substanţă a lumii, iar toate lucrurile, fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei substanţe. Gîndeşte numai materia, iar gîndirea nu se poate separa de materie. T.Hobbes considera, că materia este ceva omogen, ea este lipsită de caracteristici calitative. Acestor concepţii moniste filozoful francez R.Descartes (1596- 1650) contrapune viziunea sa dualistă. La baza lumii el pune două substanţe – materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar cea spirituală – gîndirea. Ambele substanţe există paralel. Substanţa materială posedă mişcare, capacitate creatoare, însă cauza primară a fost Dumnezeu, care a creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. B.Spinoza (1632-1677) depăşeşte dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire. Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. Lucrurile sunt moduri a substanţei materiale. G.Leibniz (1646-1716) explică lumea cu ajutorul monadelor – particule indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele sunt veşnice şi indistructibile, însuşirea lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este unitatea sufletului şi corpului.

Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.

Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa experienţei senzoriale este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a gîndirii.

Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon care foarte înalt aprecia ştiinţele experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la F.Bacon în ştiinţă domina deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. Ştiinţa trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să meargă de la singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este o reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde de obiect, de precizia întipăririi lui în memorie.