Filosofia școlastică medievală - Toma D'Aquino

Introducere

Începutul evului mediu de obicei este legat de căderea imperiului Roman, însă cultura medievală s-a format în secolele I şi IV, aceasta este perioada de constituire şi răspîndire a creştinismului, dar şi a confruntării dintre vechile învăţături antice şi noua religie, creştinismul. În această perioadă se dezvoltă aspectele mistic şi religios ale gîndirii filosofice, acest proces este reprezentat de aşa învăţături ca: Neopitagorismul, învăţătura lui Phzlon din Alexandria şi Neoplatonismul.

Învăţăturile menţionate sunt considerate principalele izvoare ale filosofiei medievale. După recunoaştere creştinismului ca religie oficială pe întreg teritoriul imperiului Roman aceste învăţături sunt interzise. Totodată din ele se păstreză acele idei care conveneau creştinismului. Datorită acestui fapt filosofia medievală este numită filosofie creştină sau teologie.

Întemeitorul teologiei creştine este considerat Origenes din Alexandria în învăţătura căruia este înlăturată divergenţa dintre Dumnezeul noului şi vechiului Testament. După Origenes, Dumnezeu a creat lumea din nimic deoarece voinţa şi puterea lui sunt nelimitate. Totodată Dumnezeu este unul şi neschimbător, el este Spirit (Duh), este mai presus de existenţă şi de înţelegerea raţională. Prin afirmarea spiritualităţii lui Dumnezeu în circuitul ideilor filosofice este introdusă o nouă noţiune şi anume noţiune de ”Suflet„. Teologia creştină se întemeiază pe următorele principii:

- Principiul creaţiunii, care stă la baza Ontologiei Creştine;

- Principiul reveleţiei, care stă la baza Gnoseologiei Creştine.

Filosofia medievală se dezvoltă în perioada de la sec. IV pînă la sec. XVI, această mare perioadă este împărţită în perioade mai mici şi anume:

1. Perioada Patristică (sec. IV-VIII) în care sunt formulate şi acceptate principalele dogme religioase.

2. Perioada Scolastică (sec. IX-XVI) în care dogmele creştine sunt sistematizate şi predate în şcolile care apar pe lîngă biserici şi mănăstiri.

În perioada medievală problema filosofică principală este raportul dintre filosofie şi religie sau raportul dintre raţiune şi credinţă. [11]

1 Filosofia Scolastică medievală

În umbra marilor catedrale ale goticului şi în liniştea plină de reculegere a mănăstirilor se dezvoltă în secolele IX-XIII o puternică şi bogată gîndire filosofică, ce poarta numele de scolastică. Scolastică este o noţiune derivată din latină, schola însemnând şcoală, care desemnează acea tendinţă din filosofie şi teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să explice şi să facă înţelese fenomenele supranaturale ale revelaţiei creştine cu ajutorul raţiunii umane. Aceasta se remarcă printr-un spirit mai larg şi mai deschis, care o face maleabilă si permeabilă în faţa valorilor gîndirii antice. În primul rînd faţă de Aristotel, marea revelaţie a scolasticii. Principalele dogme ale teologiei creştine fiind odata elaborate de "parinţii bisericii", urmeaza acum sistematizarea si susţinerea acestor dogme prin argumente logice, care să faca posibilă răspîndirea lor largă în mase, precum şi înţelegerea lor exactă în sensul cerut de Biserică, spre a putea feri religia oficiala de pericolul ereziilor ce ar fi putut s-o submineze din interior. Apare tendinţa sufletească de a întelege raţional religia dar, în acelaşi timp, fără a fi însoţita, în plan intelectual, de teama că aceasta ar putea fi neadevarată. Această tensiune interioară a termenilor între care se zbate şi pe care încearcă sa-i concilieze, credinţă şi adevăr, face şi drama sufletească a scolasticii, izvorul măreţiei şi slăbiciunii sale. Mai ales cu începere din secolul al XIII-lea scolastica se caracterizează prin efortul susţinut de a-l încorpora în sistemul gîndirii teologice pe Aristotel. Dar este vorba de un Aristotel ajustat, interpretat şi deformat în conformitate cu interesele Bisericii. Aceasta se petrece,oarecum, în dauna platonismului ce dominase patristica şi secolele imediat următoare, şi înseamna, de fapt, a găsi o formulă de gîndire suficient de largă, în care să poată încăpea alaturi de Augustin şi Aristotel. Din acesta din urmă se preia, în mod deosebit, silogismul ca instrument de demonstraţie, aşezat în serviciul raţionalizării dogmelor. [8]