Filosofia Sofiștilor

1.Date generale

În etapa clasică activează mari creatori de culturi, conducînd lao adevărată înflorire a culturii.Centrul principal îl reprezintă Atena, spre care se îndreaptă spiritele elevate care uimesc şi astăzi cultura. În această perioadă activează filosofii sofişti.

Mai mult de un secol gîndirea filosofică şi ştiinţifică greacă a fost dominată de ideile sofiştilor, numiţi şi „Profesori de înţelepciune”. Sofist în traducere înseamnă expert, inovator, personalitate iscusită. În traducere din greacă „sophisles” înseamnă înţelept.

Sofiştii predau cunoştinţe politice, oratorice, si in special filosofice, pentru ca tinerii să poată participa în viaţa publică,contra cost. Ei predau :

• Constituţia

• Administraţia statului

• Arta militară

• Etica

• Oratoria.

Sofiştii nu erau organizaţi în şcoli,ei erau profesori ambulanţi şi activau independent. Ei erau capabili să rezolve probleme atît teoretice, cît şi practice.

Sofiştii propagau convingerea proprie, conform căreia pentru a participa activ şi cu succes în viaţa politică a statului nu sunt suficiente cunoştinţele filosofice,ştiinţifice sau tehnice, dar este necesar să posedezi şi capacitatea de a convinge - Retorica.

Sofiştii cereau bani mulţi pentru lecţiile lor, dar în vremea aceea erau singurii care puteau asigura o adevărată cultură generală şi care puteau forma oratori, calităţi indispensabile pentru exercitarea îndatoririlor civice în orice regim democratic. Ei urmăreau să formeze oameni competenţi, mai ales conducători politici, oameni de stat, care reprezentau elita fiecărei cetăţi.

Sofiştii considerau că virtutea se putea învăţa. La greci ca şi la latini mai târziu, virtutea nu era în primul rând virtutea morală ci ansamblul calităţilor care îl fac pe individ să fie eminent şi-i conferă eficacitate şi faimă. În general, sofiştii întruchipează cea dintâi formă istorică a umanismului. Peste aproape o jumătate de mileniu Cicero va scrie despre ei că „o dată cu sofiştii înţelepciunea a coborât din cer pe Pământ”. Până la ei înţelepciunea (sophia), şi mai ales iubirea de înţelepciune (philosophia) avea un caracter oarecum ezoteric, ţineau de o şcoală sau de o grupare închisă. Sofiştii aduc înţelepciunea în viaţa publică şi vor să facă din ea o deprindere politică şi morală.

2.Renumiţii sofişti:

• Protagoras;

• Prodicos;

• Gorgeas;

• Hipias.

Sofiştii tineri:

• Altidamos;

• Phrasimacos;

• Calite;

• Chitrius.

PROTAGORAS DIN ABDERA

(481-411 î.H.)

Primul şi cel mai important dintre sofişti, Protagoras, fost elevul lui Democrit, care se pare că a întemeiat la Abdera, în nordul Greciei continentale, o şcoală filosofică. A scris numeroase lucrări din care nu ne-au parvenit decât puţine fragmente. Mai mulţi autori antici susţin că lucrările sale s-ar fi intitulat Arta conversaţiei, Despre ştiinţă, Despre stat, Despre virtuţi, Despre lucrurile din Hades, Despre zei etc.

Protagoras a fost foarte preţuit în epocă, nu însă şi înţeles şi, mai ales, acceptat în aceeaşi măsură. Chiar Platon şi Aristotel nu i-au înţeles concepţia în profunzime, simplificându-i-o.

Se pare că Protagoras fost condamnat la moarte pentru impietate (negarea zeilor) de care a scăpat prin fugă sau a fost numai exilat. Dacă în legătură cu condamnarea la moarte a lui Protagoras sursele nu concordă, este dat ca sigur procesul de impietate care i-a fost intentat ca urmare a celor scrise în cartea sa Despre zei, în întregime pierdută, despre care un filosof creştin de mai târziu, Eusebius din Cesarea, spune că în ea Protagoras ar fi afirmat: „Despre zei eu nu pot să ştiu nici dacă există, nici dacă nu există, nici care sunt şi nici care este foram lor, căci numeroase sunt obstacolele care mă împiedică: vizibilitatea lor şi scurtimea vieţii omeneşti”. Ceea ce uimeşte este totuşi asprimea condamnării în raport cu conţinutul acestei aprecieri căci, Protagoras este mai degrabă evaziv; el nici nu acceptă nici nu contestă explicit existenţa zeilor. Abţinerea sa nu este motivată prin cauze subiective, care eventual i-ar fi putut fi imputate, ci prin cauze obiective. Totuşi în epocă el a fost judecat pentru impietate, iar mai târziu a fost considerat de creştinism ateu. Nu se poate vorbi, în nici un caz, de un ateism al lui Protagoras, care nici nu poate fi comparat cu alţi sofişti, ca Prodicos din Iulius sau Critias, care au reprezentat în epocă ateismul în sensul său literal. Protagoras este mai degrabă sceptic în legătură cu problema existenţei zeilor.

Cel mai important fragment care ne-a parvenit de la Protagoras este cel transmis de Platon, prin care sofistul din Abdera poate fi considerat fondator al umanismului occidental: „dintre toate cele ce sunt, omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există”. Într-o formă concentrată această teză este exprimată sub forma: „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi a devenit una dintre cele mai celebre propoziţii ale filosofiei.