Frica în perioada renașterii

ACCEPTIUNILE FRICII IN EPOCA RENASTERII

Inceputuri

Renasterea, cunoscuta ca “Il Rinascimento” (in italiana) a fost o miscare culturala care a adus cu ea o revolutie stiintifica, reforma religioasa si o transformare artistica la apusul istoriei moderne a Europei. Marcheaza perioada de tranzitie intre sfarsitul Evului Mediu si inceputul Erei Moderne. Se crede ca Renasterea a luat nastere in sec. XIV in nordul Italiei si iar la sfarsitul secolului XV in nordul Europei. Renasterea nu are un punct pornire sau un loc geografic. S-a cazut totusi de acord ca acesta este Centru Italiei, mai exact orasul Florenta.

Renaşterea a dus la o schimbare a valorilor umane – un avânt de energie şi de încredere în potenţialul uman – care a avut numeroase consecinţe. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra asupra omului si rolul sau in societate. Se schimbă concepţia despre Univers, despre cercetarea ştiinţifică ; există o nouă artă, o nouă formă de a concepe politica, noi idei despre religie şi mari schimbări în viziunea filosofică. Este ca şi cum dintr-o dată omul şi atitudinea sa înaintea vieţii ar face un salt în înălţime şi în profunzime.

Termenul de « Renastere » inseamna o re-naste, se refera la aparitaia unui om nou din punct de vedere spiritulal, mai elevat si mai profund. E mai mult decat o religie, sau mai bine zis o religie ridicata la cota de universal, deoarece influienteaza toate domeniile activitatii umane, modul in care omul priveste viata si se priveste pe sine. Spre deosebire de Evul Mediu, perioada in care fiinta umana fusese lasata pe un plan secundar, opera divina fiind in centrul atentiei, omul era supus unor legi implacabile, singura lui saracina era aceea de a li se supune, in perioada Renasterii situatia se schimba, omul poate lua singur decizii pentru sine si cei din jurul sau.

Frica in Renastere

Tocamai ca Renasterea a propus fiinta umana ca fiind capabila sa isi faca propriul destin, s-a obervat tendinta spre formarea unei religii individualiste. Reforma a adus cu sine un sentiment nou al culpabilitatii personale. Drept urmare s-a produs o neasteptata « inflatie » a marturisirii. Nenorocirile vremii -ciumele, razboaiele, foametea, Marea Schi sma, inaitarea turcilor si incercarea de oprire prin recitarea zilnica a lui Angelus - au determinat o panica spontana.

Oamenii au considerat aceste urgii ca o pedeapsa divina. Constiinta a amplificat remusacarea si fiecare s-a simtit ingrozitor de vinovat. Crestinii au inceput sa observe prezenta raului peste tot, simtindu -se atat moral cat si fizic amenintati de diavol (temere de care Luther nu a reusit sa se descotoroseasca), crestinii credeau cu tarie in sabaturile vrajitoresti si in lucrarea malefica a evreilor care otraveau puturile. Cel mai mult se temeau de sanctiunea divina, moartea deschizandu -le o vesnicie de chinuri. Unii isi stapaneau urechile si sa se refugieze in uitare, insa tendinta vremii era ca mereu sa li se aduca aminte despre bucuriile gaunoase ale acestei lumi si despre iminentul lor sfarsit.

Infernul este vazut ca cel mai rau lucru cu putinta, suferintele agoniei si descomunerea trupului sunt vaute ca o urmare a pacatului. Chinurile vesnice sunt incomparabil mai mari in infrcosatoare decat sfarsitul dureros al vietii terestre. In secolul a XV, importanta acordata mortii se accentueaza, daca pana atunci in cursul Evului Mediu, condamnatul era privit ca o viitor locuitor al infernului, situatia se schimba in epoca Reformei. La Roma, incepand cu anul 1490, s-a instaurat conceptia ca condamnatul se poate salva daca se converteste. Ultimile clipe sunt vazute ca o lupta dintre ingeri si demoni, pentru a-l convinge de importanta marturisirii pacatelor si inpacarii cu Dumnezeu, chiar si gesturile extreme sunt aplicabile. Confratii merg pana la amenintarea cu infernul, daca se incapataneaza, saruta picioarele condamnatului, caci pentru a-l determina pe condamnat sa faca pasul decisiv nici o masura nu e prea drastica. Raman impreuna cu dansul si nu-l parasesc pana la momentul final al mortii. E importanta sa i se arate ca a ajuns la portile eternitatii si decizia luata ii poate duce spre mantuire sau moarte eternala. In momentul impacarii cu Dumnezeu, condamnatul de vine un exemplu.