Frumusetea Gandirii Patristice

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Frumusetea Gandirii Patristice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domenii: Filosofie, Religie

Extras din document

Putem oare considera gândirea creştină în cea mai sublimă încarnare a ei, şi anume în opera Sfinţilor Părinţi, ca fiind filosofică în sensul consacrat al termenului? Este ea iscoditoare de răspunsuri, fondatoare de concepte, iubitoare de înţelepciune şi contemplativă în faţa a tot ceea ce înseamnă fiinţă?

Mai întîi, cine sunt autorii care au rămas în conştiinţa posterităţii sub denumirea generică de Sfinţi Părinţi? Sunt astfel numiţi toţi martorii învăţăturii ortodoxe din veacurile unu-opt, martori a căror viaţă şi ale căror scrieri sunt, în general, de acord cu învăţătura Bisericii . Sfinţii Părinţi sunt clasicii literaturii creştine, fondatorii Sfintei Tradiţii; majoritatea lor se bucură de autoritate infailibilă în materie de dogmă. Vom avea în vedere în cele ce urmează perioada clasică a patristicii răsăritene, iar în cadrul ei ne vom opri doar asupra unor eşantioane reprezentative din gândirea Sfinţilor Părinţi, din perspectiva temei de dezbătut.

Celsus, Porphyriu, Iulian Apostatul, mulţi alţi neoplatonici, o seamă de oameni ai Renaşterii şi unii moderni au tăgăduit şi tăgăduiesc gândirii creştine patristice rangul de filosofie. Faptul s-ar putea explica prin dispreţul unora dintre aceşti gânditori faţă de învăţătura şi Biserica creştină, dar şi prin necredinţa altora dintre ei .

În aprecierea scrierilor Părinţilor Bisericii vom pleca de la premisa că autorii lor au fost insuflaţi de duhul divin. Acest duh este cel care înnobilează discursul patristic, oferind într-un mod direct adevărata înţelepciune. Ori, filosofie înseamnă iubire de înţelepciune. A refuza caracterul filosofic scrierilor patristice ar însemna a repudia un soi de înţelepciune care este în fond adevărata înţelepciune, având ca sursă însăşi divinitatea; ceea ce este deopotrivă absurd şi blasfemiator.

Gândirea creştină are ca specific faptul că nu operează întotdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană, nu acceptă decât parţial soluţiile acesteia şi nu se complace în atitudini oscilatorii . Gândirea patristică vine cu multe răspunsuri, surprinzător de simple şi de cutremurătoare la întrebări majore, existenţiale. Ea predică o nouă orientare a eforturilor intelectuale ale umanităţii. Cauzele vieţii, legităţile universale nu mai trebuie căutate sau explicate, căci ele toate s-au revelat treptat în istoria mântuirii, culminând cu întruparea Cuvântului. Sfinţii Părinţi nu pornesc astfel de la mari necunoscute, nu şovăie şi nici nu se agaţă de soluţii efemere. Gândirea lor este zidită din piatra de granit a credinţei. Dar, pentru aceasta, ea nu e mai putin o filosofie. Având în tematica sa a dezbate obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, şi omul, cu o logică şi o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creştina reprezintă o filosofie, "adevărata filosofie", cum spun Sfinţii Părinţi, de orizont, proporţii si adâncimi neexplorate întru totul pâna azi. Gândirea patristică face uz din plin de raţiune şi nu o condamnă- raţiunea înşăşi fiind cel mai de preţ dar făcut de Dumnezeu omului- , dimpotrivă, o cultivă si o foloseşte pâna in ultimele ei consecinţe. Dar această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adânceasca forţele raţiunii profane .

Minţi luminate, oameni care au cunoscut sau au trecut prin toate curentele filosofice ale timpului lor, le-au comparat pe acestea cu strălucitoarea doctrină a creştinismului şi s-au găsit fermecaţi de aceasta, îmbrăţişând-o fără a fi forţaţi de cineva sau de ceva, ci judecând cu propria lor raţiune şi descoperind profunda umanitate şi generozitate ce răzbate din întreaga Lege a lui Hristos. Mai târziu, făcându-se lucrători ai virtuţilor creştine, şi-au “corectat vederea” spre a înţelege altfel întreaga făptură, ajungând practic la adevărata înţelepciune, cea insuflată de Dumnezeu. Şi totul fără a fi fost ţinuţi departe de ispita altor idealuri şi sisteme filosofice. Avem astfel de exemple elocvente în persoanele Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Iustin Martirul şi ale multor altora, care au făcut o alegere înţeleaptă alăturându-se celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, pe care urmau să o slujească cu toată puterea gândului şi trupului lor. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea neastâmparului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează, în fine, la limanul gândirii creştine, unde găseşte leac frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie: “ Astfel, şi din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof” . Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împacarii minţii, ci învăţătura creştina era adevărata filosofie.

Cât de mare accent au pus Sfinţii Părinţi pe actul de cunoaştere reiese din cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: "Nimic nu-i mai preţios decât cunoaşterea; cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. Dupa cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune" . Filosofia creştină, prin urmare, face apel, în mod firesc, la tendinţa nativă şi imanentă a fiinţei umane de a cunoaşte, de a căuta răspunsuri, de a face asociaţii. Exploateză, cu alte cuvinte, aceeaşi parte a interiorului uman ca şi filosofia profană. Însă ea este depozitara unui adevăr absolut, incontestabil. La capătul efortului minţii umane de a merge pe calea pe care ea o propune, gândirea creştină oferă spre contemplare lumina acestui adevăr. Prin aceasta, ea îndeplineşte însuşi scopul ultim al filosofiei, acela de a fi “ştiinţă a fiinţei şi cunoaştere a adevărului” .

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălţata lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată face oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice. Faptul nu e uşor şi nu intră in sfera celor ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură” . Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să fie oameni aleşi, cu anumite calităţi, şi anume să fie dedaţi speculaţiei, curaţi la suflet şi la trup sau pe punctul de a se curăţi. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înţelege şi pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l priveşte, are nevoie de aceleaşi calităţi. Gândirea creştină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, de altfel, ea depaşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti.

Fisiere in arhiva (1):

  • Frumusetea Gandirii Patristice.doc