Fundamentele existenței umane

Introducere

"Oamenii, ca sa fie fericiti, neputând lecui moartea, mizeria, ignoranta, au gasit cu cale sa nu se mai gândeasca la ele", spunea Pascal. Iata o tema care revine fara încetare în dezbaterile fiecaruia cu sine însusi si în dialogurile cu Celalalt: fericirea. Exprima fericirea o stare a sufletului, poate una a trupului, sau este ea numai o legatura între oameni care umbreste starea bolnava a lor? Fiecare poate raspunde pentru sine. Se pare, totusi, ca oamenii au gândit mai totdeauna asupra mijloacelor pentru a ajunge fericiti, fara sa stie, mai mult decât afla dintr-o presimtire, ceea ce este fericirea. Iar într-un asemenea orizont nu se putea întrevedea rostul ei de mijloc, de cale care-l apropie pe om de el însusi si de radacinile temeinicei sale aflari în lume: fiinta si divinul.

J. J. Rousseau, în Discursul încoronat de Academia din Dijon, interogându-se asupra rolului stiintelor si artelor în purificarea moravurilor, tintea catre aceeasi problema. Pentru el bune erau toate preocuparile care aduceau fericire oamenilor. Criteriul de judecata al rostului stiintelor si artelor era, fara, însa, o formulare explicita, fericirea.

Pentru timpul nostru tema fericirii a devenit una comuna: despre ea se vorbeste în cele mai obisnuite împrejurari, cu sau fara morga academica, dar din interes, cu sau fara sinceritate, dar în lipsa oricarei gravitati. Am coborât, se pare, fericirea, la rangul placerii; am facut din ea o stare de dorit, un idol. Stim mai multe decât în oricare alt secol despre fericire, fara a sti mai profund, mai mult ce este ea. Cine s-ar aventura acum în a corecta aceasta ratacire or ar parea un nebun caruia i se cuvine întelegere, or ar arata ca un strain ce se afla-n gâlceava cu lumea. Nu mi-e teama de nici unul dintre cele doua calificative, dar port în mine greutatea secolului acesta; simt agatate de mine prejudecatile si obsesiile, iluziile si certitudinile lui. De aceea m-am gândit ca as proceda mai bine daca dintre toate acestea as alege o pre-judecata care sa aiba patina vremii si puterea de a calauzi. Nu-l voi uita pe Pascal: îmi pare a fi, în epoca divertismentului cultivat cu furie si încapatânare, cu dragoste si supunere, care-i epoca noastra, învatatorul cel mai demn. La jumatatea secolului al XVIII-lea, J. J. Rousseau înainta sub calauzirea lui Socrate, dovada Discursul sau. Era vremea în care traia omul cu cea mai neastâmparata pornire spre cautarea constiintei de sine. Între timp, omul a revenit la sine, dar a gasit ceva care nu aducea nicidecum cu imaginea pe care el, în ratacire, si-o confectionase. Vremea noastra îndeamna la o noua aventura înspre sine. Cu Pascal, stim ca "tehnica" îndepartarii de sine poate sa aduca chiar un soi de fericire - vedem în fragmentul de la început - unul care nu anuleaza sau nu-si asuma moartea, mizeria, ignoranta, ci doar le ascunde.

Ce am izbavi daca ne-am întoarce la noi însine si ne-am re-cunoaste? Ce am salva daca îndemnul acesta ar fi urmat? Dar ce-am putea sti înainte de a avea curajul unei asemenea hotarâri? Suntem, din vreme în vreme, supusii pornirilor lucide.

Modernitatea s-a nascut dintr-o experienta de reflexivitate a omului: el s-a întors catre sine, dar s-a speriat si s-a îndepartat, nerecunoscându-se. Astazi am depasit modernitatea tocmai prin pornirea, înca slaba si fara calauzire, a omului catre sine pentru o re-cunoastere de sine. Toate înfatisarile noastre au tot mai accentuat sensul sacrificiului pe care îl cere o asemenea experienta.

Sub acest destin care lucreaza dincolo de nevoile noastre, fara, însa, a ne sterge chipul "istoric", am uitat si de fiinta si de Dumnezeu. Din prima am facut o totalitate stearpa care sta la capatul unui gând: o abstractie. Din Dumnezeu, o existenta ceva mai deosebita fata de cele obisnuite si tocmai de aceea aflata la capat de gând, ca o abstractie.

Ce am putea cauta în lume, daca nu rostul aflarii noastre aici si radacinile existentei omenesti? Si ce am putea astepta de la aceasta cautare, daca nu ceea ce se afla deja dat de la început: noi însine. Ne mai trebuie însa, si aceasta cred a fi chemarea timpului, curajul re-cunoasterii de sine.

Aceasta este si pre-judecata pe care mi-o asum: chemarea vremii noastre este catre aventura recunoasterii de sine. Aceasta aventura are chipul sacrificiului. Poate tocmai de aceea, pe cale, vom recunoaste fiinta si divinul.

Calauzit de aceasta pre-judecata voi încerca mai departe sa prind în cuvinte ceea ce-mi va parea semnificativ privind legatura dintre moravuri si stiinte si arte.

Simt datoria de a lua în seama aceasta legatura fara sa-i dau de la început sensul pe care îl are formularea temei. Astfel lucra si J. J. Rousseau dezbatând aceeasi tema: "Le rétablissement des sciences et des arts a-t-il contribué a épurer ou a corrompre les moeurs? Voila ce qu'il s'agit d'examiner" [1] .