Ideea de Dumnezeu la Descartes

`Descartes , dont tu vois ici la sepulture,

A dessille les yeux des aveugles mortels,

Et gardant le respect que l`on doit aux Autels,

Leur a du Monde entier demontre la structure.`

Ideea de Dumnezeu este o problema care a suscitat interesul tuturor de-a lungul timpului. Numerosi filosofi au încercat prin diverse metode sa demonstreze existenţa Sa, unii prin prisma lucrurilor materiale , alţii prin lucrurile spirituale.

În cartea sa Meditaţii , Descartes încearcă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu prin mai multe argumente.

În prima meditaţie reliefează argumentele pentru care ne putem îndoi în general de toate lucrurile, dar mai ales de lucrurile materiale.Putem face acest lucru atâta timp cât nu deţinem fundamente în ştiinţe, altele decât cele deţinute până atunci.

În a doua meditaţie vorbeşte despre spirit ,care folosindu-se de propia sa libertate , presupune că toate lucrurile de a căror existenţă are fie şi cea mai mică îndoială, nu există deloc.Acel spirit recunoaşte că totuşi este absolut imposibil ca el însuşi să nu existe ( nemurirea sufletului).

În a treia meditaţie explică argumentul principal al existeţei lui Dumnezeu.

A patra meditaţie va dovedi că lucrurile pe care le concepem extrem rar şi extrem de precis sunt adevărate şi în acelaşi timp este explicat în ce constă cauza erorii sau a falsităţii.

În a cincea meditaţie e explicată natura corporală văzută sub aspect general şi existenţa lui Dumnezeu este din nou demonstrată.

În ultima meditaţie încearcă să distingă între acţiunea de a întelege şi acţiunea de a-şi imagina , arată că sufletul omului este deosebit de corp în mod real, iar erorile pe care fiecare le săvârşeşte provin din simţuri, deasemenea este demonstrată exitenţa lucrurilor materiale.

Publicarea “Meditaţiilor” are scopul de a arăta cum este posibil şi în metafizică, să se ajungă la o cunoaştere “sigură şi apodictică”. Primul pas constă în depăşirea îndoielii sceptice, care priveşte înainte de toate conştiinţa sensibilă.

Strategia carteziană radicalizeză ulterior îndoiala sceptică prin intermediul ipotezei unui Dumnezeu ce ne înşală : îşi imaginează că Dumnezeu e atât de omnipotent , încât ne înşală şi în modul de a concepe adevărurile cele mai clare şi evidente cum ar fi cele ale matematicii , care nu pot fi atinse de faibilitatea simţurilor.

De la această suspendare totală a judecăţii se sustrage însă adevărul existenţei celui care se îndoieşte ( Ego sum, ergo existo – sunt, deci exist) care se manifestă întotdeauna când o pronunţ şi când o concep în mintea mea.Această cunoştinţă oferă , mai înainte de toate un model al evidenţei intelectuale,obţinută prin îndeplinirea principalelor premise ale evidenţei – claritatea şi distincţia.

Dar pentru a trece de la certitudinea izolată a propiei existenţe, a existenţei mele ca fiinţă gânditoare , la certitudinea lumii exterioare şi a tuturor celorlalte adevăruri ( inclusiv cele matematice) este necesar să ajungem la ideea preliminară de Dumnezeu şi să îi atribui acea valoare întemeietoare pe care o întâlnim în Meditaţii.

Făcând distincţie între ideile accindentale ( acelea care i se par subiectului străine sau venite din afară), ideile artificiale (acelea formate sau găsite de însuşi subiectul) şi ideile înnăscute ( acelea care par a fi născute odată cu subiectul) , Descartes a descoperit că ideea de Dumnezeu ca fiinţă eternă, imuabilă, perfectă etc nu se poate origina nici într-un lucru finit, nici în noi înşine , ca fiinţe imperfecte: ea se dezvăluie deci ca fiind nenăscută şi nu va putea să derive decât dintr-o fiinţă a cărei realitate (Descartes vorbeşte în acest caz de realitatea formală) să fie la fel de infinită .După ce a cercetat diversele ideei pe care le are în sine , spiritul o întâlneşte şi pe cea a unei fiinţe perfecte, pe cea a lui Dumnezeu.În limbajul cartezian de inspiraţie scolastică aceastş idee are mai multă realitate obiectivă decât orice alta idee.