Individ și Putere în Gândirea Politică Modernă

„După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea dintre toate.”

Aristotel, Politica

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de individ ca fiind o persoană privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane, este o persoană considerată izolată în raport cu colectivitatea.

În viziunea lui Thomas Hobbes, individul este un complex format din raţiune şi pasiuni. Pasiunile provin din instinctul de conservare, determinate de o mişcare vitală şi una voluntară. Acesta caută o legătură între cele două tipuri de mişcări, susţinând că omul este supus aceloraşi legi ca şi natura. Sentimentele organizează conduita, susţin activitatea intelectuală, sunt un factor de coeziune a structurilor intelectuale şi sunt un fenomen normal de ordine.Sentimentele sunt condiţionate social istoric. În structura sentimentelor intră elemente de natură intelectuală motivaţională voluntară. Forţa pasiunii, de multe ori îndeamnă la raţionalizare, fapt care precede o situaţie de tensiune. Pasiunile fac portretul unui individ care nu mereu interacţioneză cu ceilalţi, dar în mod natural este adus în situaţia de a o face. Această constrângere a individului duce la o stare de conflict.

Individul, din perspectiva lui John Locke, nu deţine, la naştere, cunoaşterea. “ Mintea este oarecum ca şi o coală albă pe care nu stă scris nimic” , susţine Locke, astfel cunoaşterea, ideile vin din experienţă şi “ pe aceasta se sprijină toată cunoaşterea noastră şi din aceasta provine în cele din urmă ea însăşi.” Cunoaşterea izvoreşte pe baza cristalizării lucrurilor ce apar în viaţă.

Hobbes consideră că individul, din cauza stării de conflict la care este supus, se vede nevoit să crească semnele de putere în raport cu ceilalţi.

Locke se întreabă dacă puterea este aceeaşi cu cea exercitată într-o familie. Acesta susţine că societatea politică s-a născut diferit faţă de puterea din cadrul unei familii.

Născut în 1588, în sudul Angliei, Thomas Hobbes provenea dintr-o familie a unui preot de ţară. După ce termină Universitatea din Oxford, se ocupă de traduceri în latină a unor lucrări ale lui Francis Bacon şi devine educator într-o familie de baroni, deveniţi apoi conţi. Îşi scrie autobiografia în limba latină, la 84 de ani şi a făcut traduceri din Iliada şi Odiseea. Este un monarhist, şi tocmai de aceea decide să se exileze până în anul 1951 la Paris, în Franţa, perioadă ce a reprezentat apogeul din punct de vedere publicistic al lui Hobbes.

A început în anul 1640 cu Elements of Law, Natural and Politic, Decive ( Despre cetăţean ) în 1642, Leviathan în 1651, unde tratează problema statului, în 1655, 1659 şi 1668 publică De Corpore ( Despre corp ), De Homine ( Despre om ) şi Behemoth. De Corpore, De Homine şi Decive fac parte din trilogia Elementorum philosophiae ( A elementelor filosofiei ).

Dacă pentru Machiavelli, dobândirea puterii şi păstrarea ei se fac prin aceleaşi metode, la Hobbes, menţinerea statului face parte din îndatoririle suveranului faţă de supuşi, astfel statul monopolizează puterea şi se asigură că indivizii trăiesc în pace.

Născut în anul 1632, la Wrington, John Locke termină Universitatea din Oxford, unde studiază politica, fizica, chimia şi în special medicina. În 1666 devine secretar al lordului Ashley, devenit conte de Shaftesbury. În 1682, Partidul Whig, condus de Shaftesbury eşuează şi Locke este obligat să plece în Olanda. După nouă ani se repatriază şi se bucură de prestigiu întrucât în 1690 scrie Eseu asupra intelectului omenesc, Doua tratate despre guvernarea civilă în 1695, în 1693 scrie Câteva idei asupra educaţiei şi în 1695 Întelepciunea creştinismului aşa cum este prezentat în Scripturi.

Privind vastele scrieri ale lui John Locke putem spune despre acesta că este părintele empirismului modern. Empirismul este un curent filosofic care privilegiază o viziune ce se bazează pe studiu şi care propune construcţii unificatoare în urma observaţiilor asupra lucrurilor concrete. Empirismul ia naştere la sfârşitul secolului XVI şi se contrurează ca un oponent al naţionalismului.

În anul 1690 apare una dintre cele mai importante opere ale lui Locke, Al doilea tratat de cârmuire, unde susţine că oamenii sunt guvernaţi de legi, chiar dacă o instituţie politică nu există. Acesta vorbeşte de o lege fundamentală, care conservă oamenii şi fiecare om în parte, dar care nu permite omului să se apare atunci când acesta este atacat, astfel derivă o lege naturală, ce permite autoapărarea.

“ Whoever sheds man’s blood, by man shall his blood be shed “ reprezintă baza legii ce guvernează starea de natură. Astfel, în mod egal, orice individ este capabil şi are dreptul de a-şi pedepsi adversarul în acelaşi mod în care el a fost atacat.