Introducere în filosofie - etica și politica în filosofia contemporană

Între noi.Încercare de a-l gândi pe celălalt

Emmanuel Levinas

Descoperirea drepturilor care sub numele de drepturile omului se adaugă condiţiei înseşi a fiinţei umane,în mod independent faţă de acele calităţi pentru care rangul social,forţa psihică,intelectuală şi morală,virtutea şi talentele,prin care oamenii diferă unii de alţii şi ridicarea acestor drepturi la rang de principiile fundamentale ale legislaţiei şi ordinii sociale,marchează în mod sigur un moment esenţial al cunoştiinţei occidentale.

Chiar şi imperativele biblice : ,,să nu ucizi'' şi ,,iubeşte-ţi aproapele'' aşteaptă de câteva mii de ani intrarea în rândul drepturilor, adăugate umanintăţii omului,în discursl juridic primordial al civilizaţiei noastre.

Omul în calitate de om ar avea dreptul la un loc excepţional în cuprinsul fiinţei şi chiar prin asta la un loc exterior determinismului fenomenelor;care ar fi dreptul la o independenţă sau la o libertate a fiecăruia recunoscută de către fiecare.

Dreptul la o opoziţie ferită de impunerea nemijlocită a necesităţilor înscrise în legile naturale care comandă lucrurile,fiinţele vii şi pe cele gânditoare unei Naturi care într-un sens asemănător totuşi,priveşte şi înglobează fiinţele umane.Un loc excepţional,dreptul de a voi liber,garantat şi protejat prin legile instituite totuşi de către oameni.

Drept care se dezvăluie în obligaţia ce incumbă totuşi chiar oamenilor liberi de a-i menţine omului o dependenţă în care el nu va fi decât pur şi simplu un mijloc al unei finalităţi căreia nu îi va fi în nici un caz scopul.Obligaţie de a apăra omul de constrăngerile şi umilinţele mizerei,de rătăcire şi chiar de durerea şi de tortura pe care le mai presupun încă dezlănţuirea fenomenelor natural,fizice şi psihologice,violenţa şi cruzimea intenţiilor răuvoitoare ale fiinţelor vii.

Esenţa formală a drepturilor omului,înţelese ca pornind de la locul excepţional al omului în determinismul realului, care deschide dreptul unei voinţe libere,capătă astfel o caracteristică concretă şi un conţinut.Nu e întotdeauna foarte uşor ,în apărarea drepturilor omului iar asta e o problemă importantă dar practică,să se stabilească pentru aceste drepturi concrete un grad de urgenţă.El poate varia în funcţiile de situaţiile de fapt din orice ţară.

Stabilirea unui grad omenesc al libertăţii prin eliminrea celor mai multe dintre obstacolele materiale ale contingentului şi ale structurilor sociale care încurcă şi falsifică aplicarea şi exercitarea drepturilor omului.Drepturi care nu pot face să dispară rigorile ultime ale Inumanului în fiinţa care îi consolidează ţesăturile materiale,fiziologice,psihologice şi sociale se opune şi limitează întotdeauna libera voinţă a omului.

Omul poate şi să persevereze în a exita prin renunţarea la obţinerea şi la păstrarea controversatelor drepturi.Ca şi cum libertatea ar fi tocmai o limită a libertăţii,ca şi cum libertatea ar fi ea însăşi o necesitate obligatorie.

Chiar dacă posibilitatea concretitudinii şi expansiunii drepturilor omului,legate de procesul ştiinţific al modernităţii,pare că explică caracterul relativ recent al actualităţii sale şi a cărui origine profundă pare să o atingă.

În ce şi sub formă s-ar putea impune,până la urmă,voinţa liberă sau autonomă pe care o revendică dreptul omului,unei alte voinţe libere fără ca această impunere să implice un efect,o violenţă prin impunerea acestor voinţe.Numai dacă decizia unei voinţe libere nu se confundă cu o maximă de acţiune care se universalizează fără să se contrazică şi numai dacă arătând astfel raţiunea care sălăşluişte într-o voinţă liberă, această voinţă devine respectată de către toate celelalte voinţe ,libere prin raţionalitatea lor.Voinţa pe care Kant o numise raţiune practică.Voinţa care se supune poruncii unei voinţe libere va fi încă o voinţă liberă,cum o raţiune care se supune raţiunii.

Cu toate acestea, e sigur că voinţa liberă se potriveşte întru totul naţiunii kantiene a raţiunii practice,culme a găndirii universale numită şi bunăvoinţă.Ea se lasă inclusă aici fără nici o rezintenţă.Respectul pe care-l poartă universalităţii formale apasă asupra părţii incoercibile a spontaneităţii care nu e reductibilă numaidecât la duioşiile elanuriloor pasionale şi sensibile.Incoercibilă spontaneitate care permite însă să se distingă între raţionalismul riguros al inteligenţei şi riscurile unei voinţe raţionale.Dar această spontaneitate incoercibilă a voinţei nu e tocmai bunătatea care sensibilitate prin excelenţă,va aparţine şi ea infinitei universalităţi a raţiunii pe care o pretinde imperativul categoric,originalul şi generosul proiect.

Bunătate,virtute infantilă;dar în acelaşi timp caritate,milă şi responsabilitate pentru un altul şi în acelaşi timp responsabilitate a sacrificiului în care umanitatea omului străluceşte spărgând economia general a realului şi hotărând în privinţa persistenţei fiinţelor ce se încăpăţănează în fiinţa lor ca o condiţie în care celălalt trece chiar înaintea sa.

Descartes vorbeşte despre generiozitate.El o alătură în acelaşi timp ,,liberei dispoziţii a voinţelor sale'' şi faptului ,, de a nu aprecia nimic mai măreţ decât a face bine altor oameni şi de a nu ţine cont de propriul interes în această privinţă''.

În teologie sau în religie, se spune că dreptul este conferit de către Dumnezeu omului, că dreptul omului corespunde voinţei lui Dumnezeu.Formulări care atestă ,în orice caz,incondiţionalului sau extraordinarul din acest drept convenţiilor dintre oameni sau asupra examinării ,,naturii umane''.

Dreptul omului renunţă la statutul lui absolut pentru a ajunge din nou la nivelul deciziior luate de subiectivităţi înduioşate.Asta înseamnă întregul absolutului socialului,acel pentru un altul care este probabil scopul însuşi al umanului.Fără îndoială, e important pentru adevărata filosofie de a nu gândi drepturile omului pornind de la un Dumnezeu necunoscut.

Emmanuel Levinas spunea că nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de falsa maturitate a modernilor care nu găsesc pentru etică,denunţată sub numele de moralism,nici un loc în discursul raţional.Cuvântul fiinţă are o formă verbală care ar trebui să desemneze,în principiu o faptă sau o întâmplare.Forma verbală a cuvântului fiinţă care desigur nu evocă substantive,exprimă ceea ce se întâmplă,faptul însuşi sau evenimentul de a fi;el spune că în fiinţă urmează să fie,să se menţină,că există în ea o încăpăţânare şi un efort de a fi,ca şi cum faptul de a fi ar rezona într-un fel oarecare şi ar ameninţa totodată un fel de primordalitate de neuitat a nefiinţei împotriva căreia se luptă fiinţa.