Învățătura Morală Socratică

Introducere

Socrate s-a născut în Atena şi a trăit între anii 469-399 î.e.n.

Nu se ocupa de studii în special,dar pornirea sa critica l-a făcut să cunoască diferite idei ale culturii greceşti contemporane lui.Fiind cunoscut cu metodele sofiştilor,a ajuns la concluzia că activitatea acestora este dăunătoare.De asemenea ajunge la concluzia că datoria lui socială este să se ocupe de desăvîrşirea sa proprie şi a concetăţenilor săi.N-a organizat şcoala sa,dar se ocupa cu instruirea oamenilor drept pe străzile Atenei.La vîrsta de 70 de ani a fost învinui în pornirea de a introduce în religie noi zeităţi şi în coruperea tineretului.Pentru aceasta a fost judecat la moarte.În 399 î.e.n a băut o cupa otrăvită.

Socrate preia problema ridicată de sofişti – elementele iniţiale şi stabile cu care gîndirea se desfăşoară.Analiza întreprinsă de sofişti îi adusese la concluzia că ideile nu sunt decît nişte nume.Socrate arată că noţiunile generale sunt bine definite,şi că ele pot fi construite în mod logos.

De aici problema filosofiei lui Socrate este formarea şi natura conceptelor generale,care potrivit lui,sunt princiipiile fenomenelor.

Pentru aceasta Socrate se ridică împotriva teoriei sofistice a cunoaşterii,care puse la bază opinia individuală a ubiectului.Opiniei Socrate îi contrapune cunoştinţele şi spune că în activitatea sa subiectul trebuie să tindă spre cunoştinţe,nu spre opinie personală.Şi cunoştinţele nu sunt date iniţiale care pot fi transmise prin instruire,dar sunt un ideal spre care trebuie să ajungi în decursul disputului.De aceea activitatea lui era îndreptată nu spre a transmite la alţii cunoştinţele sale,ci la căutarea adevărului împreună.La bază statea convingerea că există o normă care este mai sus decît individul şi anume ea trebuie găsită prin discuţie.

Activitatea lui Socrate decurge în formă de dialog,discuţie.în decursul căreia prin intermediul criticii reciproce şi a schimbului de opinii trebuie de găsit ceea,ce trebuie să recunoască toţi.Socrate crede într-o lege a raţiunii care determină adevărul.El intrigă concetăţenii către autocunoaştere,pentru a găsi această lege.

Socrate socoate că adevărul nu se găseşte în lucruri,ci în concepte.Prin urmare el îşi propune nu studiul lucrurilor,ci a ideilor.Pe Socrate îl interesează adevărul lucrurilor care există,ci nu însăşi lucrul care există.Adevărul devine esenţa conceptului,principiul lucrurilor.

Pentru a ajunge la adevăr Socrate consideră,că trebuie de definit conceptul.Prin aceasta el pune baza metodei inductive de definire a conceptelor.

Primul moment al definirii conceptului şi a discuţiei în acelaşi timp este destrămarea opiniilor,mai ales a sofiştilor,către care se adresează.Pentru aceasta el foloseşte ironia – arta de a pune întrebări şi de a-l sufica în contradicţii pe interlocutor.

Al doilea moment este legat de următorul fapt: după ce au fost înlăturate poziţiile iniţiale ale sofiştilor,el se stăruie să definească ideile generale valabile pentru toate cazurile posibile.

Se poate că Socrate a fondat metoda inductivă în ştiinţă şi a definiţiei generale.Sfera unde Socrate folosea metoda sa,era viaţa umană.Metoda ştiinţifică îi era necesarăpentru desăvîrsirea personalităţii umane,pentru perfecţionarea moralei.Adevărul general îi trebuia pentru tăria conştiinţei morale.

În cercetările etice Socrate se conduce de o teză răspîndită în Grecia,cum că cunoştinţa şi virtutea sunt identice.