Jurnalul de la păltiniș - un model paideic în cultura umanistă

De ce anume se temea Securitatea? De Păltiniş. De efectul catalizator generat şi întreţinut de Noica în rîndul tinerilor şi specialiştilor în formare, în rîndul altor maeştri ai vieţii culturale şi ştiinţifice din ţară. Mărturia împărtăşită şi trăită empatic înseamnă implicare, cunoaştere reciprocă, transfer de afecte – pe scurt, fundamentul oricărui mentorat. Prin aceste secvenţe experienţiale, Noica exprima garanţia, încrederea, responsabilizarea şi cerinţele unei relaţii paideice, pentru că doar în acest mod, discipolul avea prilejul de a exersa eliberarea finală de maestru.

“Jurnalul de la Păltiniş” – jurnalul momentelor petrecute de Gabriel Liiceanu în preajma lui Noica – a apărut mai întîi la Cartea Românească în 1983. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită cu paginile cenzurate în 1983, a fost publicată de Humanitas în 1991. “Jurnalul de la Păltiniş” reconstituie în beneficiul tinerei generaţii de astăzi premisele mitului de ordin cultural născut, în anii ’80, în jurul personalităţii lui Noica. “Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil discrete ale unui text filosoficşi îşi dezvăluie adevăratul său gînd: căutarea de sine. Crima ce încununează cartea îl priveşte mai puţin pe Maestru decît pe Discipol” (Emil Cioran).

Gabriel Liiceanu povesteşte cum pentru el cultura Europei nu a fost ritmul firesc al respiraţiei spiritului, ci un soi de oxigen furat, asimilat şi depozitat clandestin, o variantă a supravieţuirii într-un univers asfixiat de minciună, ideologie şi vulgaritate. În acest univers închis, în care spiritul este cel mai ameninţat, cultura devine o modalitate de transgresare, ea capătă o semnificaţie politică.

A fost şcoala de la Păltiniş un ghimpe în ochiul sistemului comunist sau a fost, poate, unealta acestuia?

Libertatea de a gîndi a fost singura Libertate pe care sistemul nu a putut-o interzice. Cenzura, propaganda, teroarea au încercat să o îngrădească, dar nu au putut să o interzică. Au rezistat dictaturii acei oameni care nu au acceptat să fie cumpăraţi şi nu au încetat să spere în viitor. Au rezistat mulţi oameni cu ajutorul culturii şi a fi rezistat cu ajutorul culturii însemna să citeşti o carte nedorită sau interzisă, să asculţi o emisiune culturală la Europa Liberă, să vezi un film care să-ti întărească speranţa într-un viitor mai bun. A fi rezistat prin cultură ar fi însemnat să fi scris o carte care să sfideze teroarea, iar să publici în ţară o astfel de carte era imposibil.

Reprezentanţii şcolii de la Păltiniş formează un grup de prestigiu care reclamă privilegiul de a fi considerat singura autoritate culturală din România. Privilegiul respectiv este reclamat invocînd predestinarea genetică a membrilor grupului drept criteriu de selecţie a elitei culturale şi dizidenţa anticomunistă a acestora.

În perioada Ceauşescu, Partidul Comunist a abandonat discursul internaţionalist-comunist în favoarea discursului naţionalist-comunist. Sistemele totalitare mistifică istoria şi caută să se legitimeze atribuindu-şi rădăcini în trecut – morţii nu pot protesta. Valorile supreme nu erau familia şi dreptul de proprietate, ci neamul şi voinţa de putere.

Deşi în anii de glorie ai Păltinişului, Securitatea tocmea asasini pentru a suprima vocile incomode din exil, Păltinişul a fost Mecca rezistenţei spirituale româneşti. Îndeletniciri ale unor intelectuali interesaţi de filosofie, de gîndirea analitică şi critica autonomă asupra Lumii, în anii ciudaţi ai comunismului, cînd a gîndi era o crimă, Noica afirma: “Nu trebuie să acceptăm nici o autoritate fără spirit critic. […] Cine nu mută o problemă, cine nu are forţă dislocantă pentru materia pe care o analizează, acela nu are “raţiune”, ba nici îndreptăţirea de a vorbi şi de a scrie.”

În timpurile cenuşii, cultura, gândirea la nivel de performanţă devin un model de supravieţuire individuală şi de găsire a satisfacţiei: “Orice infern devenea suportabil, dacă paradisul culturii era cu putinţă. […] Dar cultura […] era naştere a eului, a individualităţii, a gîndirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizării forţate şi planificate”. (Gabriel Liiceanu)