Metafizica lui Nae Ionescu

În ciuda tuturor afirmaţiilor ce îl ponegresc, Nae Ionescu, a marcat puternic filosofia românească până în zilele noastre, în special prin gânditorii pe care i-a influenţat într-un fel sau altul. Filosoful fără operă avea într-adevăr o mare putere de seducţie, însă e greu de crezut că numai cu atât ar fi putut „suci minţile” unor tineri care mai târziu au ajuns gânditori de renume. Cursurile publicate după moartea lui Nae Ionescu nu ne dezvăluie foarte multe despre el, însă cei ce le-au audiat mărturisesc că erau deosebite, reprezentând amintiri plăcute din perioada pregătirii lor filosofice.

Mircea Eliade scria despre Nae Ionescu că îşi învăţa studenţii să filosofeze plecând de la imediat, de la întâmplări personale, şi le amintea că un gânditor îşi poate îngădui orice libertate în speculaţiile lui, în afară de libertatea de a nu ţine seama de viaţă. De asemenea, se spune, că reuşea să creeze sentimentul filosofării, al deschiderii spre problematic, oferind mereu nu răspunsuri, ci alte şi alte întrebări, ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să îl numească dezvăţător.

Nae Ionescu a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat româneşte, cu instrumentele ortodoxiei. Metafizica lui Nae Ionescu a fecundat spirite ilustre ale României interbelice. A fost, de altfel, al doilea mare creator de şcoală după Titu Maiorescu, despre amândoi spunându-se că nu au excelat în creaţia filosofică, însă, în schimb, au excelat în crearea unor filosofi.

Metafizica este considerată şi astăzi drept nume pentru centrul determinant şi pentru nucleul întregii filosofii, pentru sistemul naeionescian de gândire, constituind faptul fundamental. Metafizica are, potrivit filosofului român, o justificare culturală şi o deschidere către celelalte fapte spirituale, fie integrându-se în spaţiul lor atitudinal – este vorba despre religie – , fie descoperindu-le temeiurile – , este vorba despre ştiinţă. Metafizica este cale către absolut.

Potrivit lui Nae Ionescu, metafizica nu a apelat niciodată în exclusivitate la raţiune. Încă de la cursul predat în anii 1928-1929, când a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană, le spusese studenţilor săi că posibilităţile umane în ceea ce priveşte cunoaşterea metafizică ar fi una la nivel de lume a conceptelor, cealaltă la nivel de lume a esenţelor eterne. Astfel în faţa omului s-ar deschide două căi prin care poate lua contact cu realitatea: calea cunoaşterii şi calea trăirii. În prima variantă cunoaşterea ar tinde spre înglobarea realităţii cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic, care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoaşterea realităţii sensibile şi realitatea noumenală, ce trece dincolo de domeniul cunoscutului, astfel rămânând nerezolvată problema adecvării dintre cunoaştere şi realitate.

După cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937, metafizica se face uneori doar din necesităţi polemice, într-o situare critică faţă de un oarecare sistem metafizic. Pentru a intra în domeniul metafizicii fără intenţii polemice, pentru a da curs unei necesităţi lăuntrice de formulare conceptuală a unor experienţe metafizice, trebuie făcut un examen critic al posibilitătilor de lucru. Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei postulate fundamentale.

Primul postulat ar fi acela că prin cunoaşterea metafizică nu are loc un act de înregistrare, ci un act de identificare a subiectului metafizic cu obiectul cunoaşterii metafizice. Un alt mod de exprimare a acestui adevăr fundamental, pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale, ar fi acela că nu stiu ceea ce văd ci văd ceea ce stiu. Nae Ionescu vorbise de transformarea noastră în însuşi obiectul de cunoscut, cu precizarea că la mijloc este un fel de fuziune, de contopire, de unde şi concluzia că existenţa care ne depăşeste poate fi trăită, în sensul depăşirii noastre pe linia trăirii. Acest postulat se constituie ca o veritabilă axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică. Întrucât, de îndată ce trăirea metafizică este tradusă în forme conceptuale ea devine cunoaştere.

Al doilea postulat fundamental este cel al participării. Prin participare experienţa metafizică se dezvăluie a fi un act bipolar. Participarea înlătură presupoziţia monopolarităţii, de caracter pur imanent, implicând un panteism ce se dispensează de orice transcendenţă, absurditate care egalează pur şi simplu idealismul absolut în materie de cunoaştere. Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic şi ceva de natură obiectivă, care transcede omul. Ea implică păstrarea distincţiei , dar şi a ierarhiei, dintre subiectul participant şi obiectul cunoşterii metafizice la care el participă.

Al treilea postulat porneşte de la constatarea lipsei de sens a împărţirii metafizicii. Cunoşterea metafizică fiind act de identificare a subiectului cu obiectul, sistematizarea metafizicii în ştiinţă a actului şi în ştiinţă a obiectului experienţei metafizice, devine cumva de prisos.

Nae Ionescu defineşte metafizica ca fiind în adevăr un cod de trăire şi de valorificare a realităţii în raport cu anumite necesităţi şi probleme proprii ale tale. Această definiţie poate fi considerată regula fundamentală a modului în care Nae Ionescu înţelege metafizica, ca urmare a faptului că aceasta acoperă întregul spaţiu al înţelesurilor metafizicii în filosofia naeionesciană. Conceptele principale angajate de această definiţie sunt: trăirea, realitatea, necesitatea şi problemele proprii – ale metafizicianului.