Metodă și Metafizică la Descartes

Rezumat

Teza susţinută este aceea că în Meditaţii metafizice nu se poate vorbi de o aplicare a metodei carteziene a reducţiei şi construcţiei, metodă teoretizată de acesta în primul rând în Reguli utile şi clare; această metodă este abandonată în Meditaţii tocmai datorită doctrinei epistemologice care a făcut-o posibilă, şi anume cea a interconectării cunoaşterii.

Ea este înlocuită cu o extindere a metodei analizei aparţinând vechilor greci la problemele filosofice văzute drept complexe de elemente interdependente.

Introducere

Întrebarea de la care pleacă această lucrare este următoarea: reprezintă Meditaţiile metafizice ale lui Descartes o aplicare a metodei pe care el o dezvoltă în Reguli utile şi clare şi în Discurs asupra metodei la problemele filosofice? În acest sens, într-o primă secţiune, voi prezenta această metodă, urmând a o confrunta ulterior cu demersul din Meditaţii.

1. Metoda din Reguli şi Discurs

În acestă secţiune voi expune metoda carteziană aşa cum apare ea în cele două lucrări menţionate.

La începutul Regulilor, Descartes stabileşte scopul demersului său:

Ţinta cercetărilor trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rostirea unor judecăţi întemeiate şi adevărate, cu privire la toate lucrurile care ni se înfăţişează.

Astfel de “judecăţi întemeiate şi adevărate” provin, în viziunea lui Descartes, din numai două surse: intuiţia şi deducţia. Iar pentru a ajunge la intuiţie ca fundament al cunoaşterii sigure şi la deducţie ca înlănţuire de intuiţii, avem nevoie de o metodă. Regulile răspund la întrebarea: care este această metodă şi cum funcţionează ea?

De la început, Descartes are în vedere un proces în doi paşi. În Regula 5 găsim următorul pasaj:

Îndeplinim aceasta întocmai reducând treptat propoziţiile învăluite şi obscure la altele mai simple şi tinzând apoi, de la intuiţia celor deosebit de simple, prin aceleaşi trepte, către cunoaşterea tuturor celorlalte.

Aşadar, urmarea metodei presupune două etape: etapa reductivă, în care “propoziţii învăluite şi obscure” sunt reduse la propoziţii simple, şi etapa constructivă, în care se face trecerea de la intuiţia adevărurilor simple la adevărurile complexe.

Dar cum se aplică la probleme concrete această metodă? Exemplul din Regula 8 ne sugerează răspunsul: Investigaţia metodică începe cu o întrebare. Această metodă este redusă la întrebări mai simple, întrebări a căror soluţie este necesară pentru soluţia întrebării iniţiale. Altfel spus, I1 este redusă la I2 dacă pentru a răspunde la I1 trebuie să răspundem înainte la I2. Potrivit lui Descartes, acest proces ne conduce de la întrebări mai specifice la întrebări mai generale şi, prin aceasta, mai fundamentale. Iar seria reductivă se va finaliza întotdeauna într-o întrebare al cărei răspuns este intuitiv evident pentru orice minte raţională. Acesta este punctul în care începe construcţia. Procedeul este inversat: vom deduce răspunsuri la întrebările puse succesiv anterior, în ordinea inversă celei în care au fost puse. Rezultatul este un răspuns la întrebarea originală ce poate fi încadrat în mod legitim în sfera cunoaşterii sigure, el constituind o concluzie dedusă dintr-o intuiţie de bază.

Eficacitatea pasului reductiv al metodei depinde de o asumpţie de substanţă asupra cunoaşterii, şi anume că scientia sau cunoaşterea este structurată într-un anumit mod. Regula 12 ne sugerează că Descartes vedea întreaga cunoaştere ca fiind fundată în intuiţii cu privire la cele mai generale trăsături ale lumii (ceea ce am putea numi, în contextul teoretic contemporan, categorii ontologice): gândire, întindere, formă, mişcare, existenţă, durată etc. Pe aceste intuiţii se aşază succesiv straturi de propoziţii din ce în ce mai puţin generale.

Dacă aceasta este structura cunoaşterii, atunci, potrivit lui Descartes, putem rezolva orice problemă într-o manieră ordonată şi metodică, înaintând pas cu pas printre straturi către nivelul intuiţiilor originare, de la care pornind, vom ajunge printr-un lanţ deductiv la răspunsul care ne interesează.