Metode Filosofice

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Metode Filosofice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Filosofie

Extras din document

Analizand problema filozofica si istorica a cunoasterii, ma voi referi la ganditorii ce au facut din metoda, un centru al preocuparilor. Prin dimensiunea si functia cognitiva, filosofia si stiinta reprezinta o cunoastere elaborata prin efort teoretic, o cunoastere sistematizata si nu spontana, deosebindu-se pronuntat de bunul-simt si cunoasterea comuna. Sub aspect etimologic termenul metoda provine de la grecescul ”methodos”, compus la randul sau din meta = dupa si odos = cale. A avea metoda inseamna a proceda dupa o cale, ea fiind caracterizata ca un sistem de norme ce organizeaza mental, demersul de cunoastere sau pe cel practic-material; metoda va exprima astfel o dedublare specifica omului, prin care acesta va organiza si va domina propria sa activitate de cunoastere si de transformare practica a realului. Blaga scria ca numai in filosofie metoda are un rol important incat ii ofera identitate. Trasatura caracteristica a gandirii filosofice, metoda participa la demersul grav al “autointemeierii”, ”sarcina de care omul de stiinta se simte scutit, intrucat se socoteste o simpla veriga in lant”… Oamenii de stiinta sunt angajati intr-un sistem de procedee, datorat colaborarii de sute de ani a generatiilor de inaintasi.

Situatia este radical diferita in filosofie, unde nu se accepta “metode luate de-a gata”. Filosoful aspira sa devina “autorul unei lumi”, constiinta sa il obliga sa-si “reintemeieze” imperiul pe care il ia in stapanire, el va marca drumul sau in filosofie, deoarece metoda inseamna calea spre adevar.

Metoda presupune doua aspecte, unul negativ, reculul in sfera prealabilui spre inceputul absolut, al doilea, pozitiv, actul optarii, prin excelenta metodologic si intrisec metodei care nu consta nicidecum intr-o justificare rationala a ceea ce intreprinde. Prin metoda intelegem reguli simple sigure si usoare, gratie carora cine le observa nu va lua ceva fals drept adevarat si va ajunge, crutandu-si puterile mintii, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi capabil. Asa cum s-a aratat, exista doua cai pentru a cerceta si descoperi adevarul.Una duce la datele simturilor, alta la faptele particulare, si se stabilesc propozitiile mijlocii.

Filosofia are metoda, o marca personala a filozofului care o practica. Astfel, maieutica este asociata cu Socrate, inductia cu Bacon, indoiala cu Descartes. Socrate credea ca, daca cunoastem firea fiecarui lucru, putem lamuri si pe altii, insa daca nu o cunoastem, nu e de mirare ca ne inselam singuri si inselam si pe altii; de aceea cerceta intotdeauna firea lucrurilor. Aducand toate intrebarile spre originea lor, adevarul va iesi la iveala chiar si pentru cei care il contrazice.

Metoda socratica, dialectica, descopera adevarul prin intermediul dialogului, intrebare si raspuns, o activitate la care participa dascalul si discipolul. Indoiala nu incepe cu Descartes, ci cu Socrate (“stiu ca nu stiu nimic”). Din acest enunt, adresat Pithiei, intelegem ca exigenta nu se multumeste cu aparentele de adevar si ca ce posedam acum nu este adevarul insusi.

Al doilea enunt,”cunoaste-te pe tine insuti”, avertizeaza o rasturnare de perspectiva. Aici omul este cel studiat in planul eticii, politicii, al logicii. Autocunoasterea devine premisa necesara cunoasterii. Adevarul este inascut in noi, in tipul coabitarii sufletului cu ideile. In conceptia socratica se pune problema aducerii aminte, a rememorarii.

Prin metoda maieutica, adevarul trebuie adus la lumina constiintei, pornind de la faptele cele mai obisnuite. Maieutica este arta intrebarilor. Socrate pune intrebari pe care le formuleaza cu o deosebita abilitate, pentru al face pe interlocutor sa se contrazica singur, si astfel sa-i demonstreze ca nu stie ceea ce credea ca stie. In final, prin aceiasi medoda, il ajuta sa descopere adevarul. Dialectica lui Socrate angajeaza trei momente: inductie,concept,definitie. Dialogul socratic stimuleaza simtul nostru pentru adevar, descoperirea slabiciunilor si lipsurilor radacinii simtului nostru pentru adevar, descoperirea nestiintei noastre, a tendintei de a ne iluziona, de a ne amagi, deci satisfacerea cu aparente. In dialogirile socratice se ajunge la un moment de cumpana care releva starea de perplexitate si de experienta a nestiintei, moment pe care traditia l-a numit ironie socratica. Aceasta consta in a urma gandurile interlocutorului, impingand lucrurile intr-un astfel de mod si pana in punctul in care acesta descopera ca el insusi nu este de acord cu sine. El crezuse ca stie, si acum descopera ca nu stie. Nu ramane alceva de facut decat sa o ia de la capat.

Socrate avea incredere in om, acesta dorind prin firea lui binele, iar greselile provin din faptul ca omul se inseala in privinta binelui. Binele nu poate fi realizat decat printr-o cercetare atenta asupra noastra. Aforismul: ”cunoaste-te pe tine insuti” este in acelasi timp un indemn la masura si bun simt. Am expus metoda socratica, dar nu ea este prima metoda folosita in filosofie. Sa nu-i uitam pe preistorici - Thales, Anaximenes, Anaximandru, Heraclit, Pitagora si Parmenide. Cu exceptia celui din urma (si poate si Pitagora) ceilalti sunt filosofi ai naturii, care s-au lasat indrumati de criterii, inspirate de datele simturilor, gandirii rationale, imaginatiei constructive. In schimb, Parmenide (sec.5 i.e.n.) distingea ferm stiinta, ca o cunoastere adevarata a fiintei in identitatea ei imuabila, pe o parte, si, pe alta parte, cunoasterea uzuala despre lumea in care traim.

Fisiere in arhiva (1):

  • Metode Filosofice.doc