Norman Malcolm - Anselm’s Ontological Arguments

Revenirea argumentului ontologic în orizontul discutiilor teiste, prin articolul lui Norman Malcolm a reprezentat totodata o modificare de paradigma, prin tipul de interpretare pe care îl indica. Astfel, daca distinctia recunoscuta în mod clasic dintre argumentul lui Anselm din Proslogion si celelalte argumente formulate pentru demonstrarea existentei lui Dumnezeu, priveste caracterul analitic al rationamentului, noutatea presupusa de revenirea sa tematica consta într-o accentuare a abordarii logice a premiselor sale.

Norman Malcolm propune identificarea a doua paliere ale argumentului lui Anselm. Unul dintre ele vizeaza statutul enuntului „Dumnezeu exista”, iar celalalt al notiunii de Dumnezeu. În timp ce propunerea sa urmareste edificarea mecanismului de constructie al rationamentului, ramâne suspendata aprecierea posibilitatii unei critici din directia unei analize a conceptului fiintei divine. Prima din tezele lui Anselm este aceea ca o fiinta a carei nonexistenta este logic imposibila este mai presus de o fiinta a carei nonexistenta este logic posibila, iar a doua circumscrie notiunea de Dumnezeu. Potrivit acesteia El este fiinta fata de care nimic mai mare nu poate fi conceput. Pentru a urmari structura premiselor antrenate de argumentul ontologic, Malcolm propune operarea unei distinctii în întelegerea tipului de necesitate despre care vorbeste Anselm în partea a doua a rationamentului. În compararea tipurilor de enunturi este evidentiata diferenta dintre enunturi logic necesar adevarate ce apartin stiintelor si cele de tipul „Dumnezeu exista” care sunt de asemenea adevarate cu necesitate. Daca „Dumnezeu exista” este în mod necesar o enuntare adevarata atunci nu trebuie sa acceptam ca existenta este o perfectiune, ci ca imposibilitatea logica a nonexistentei este o perfectiune. Presupozitia identificata în acest fel este aceea ca un lucru are demnitate mai mare daca exista cu necesitate decât daca exista simpliciter. De aici faptul ca existenta sau nonexistenta contingenta nu îsi gasesc un domeniu de aplicare pentru conceptul de Dumnezeu.

Astfel, daca acceptam folosirea distinctiei introduse de Malcolm, putem spune ca pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu printr-un argument care nu face apel decât la analiza conceptuala, în masura în care aceasta este o functie a intelectului, trebuie sa identificam urmatoarea posibilitate: existenta lui Dumnezeu este fie logic necesara, fie logic imposibila. Ori aceasta dihotomie, între necesitate si imposibilitate logica presupune faptul ca în discursul despre Dumnezeu noi deja folosim un anumit concept al existentei divine si anume cel de existenta necesara. Nu putem reclama aici un anumit tip de circularitate,întrucât existenta necesara a divinitatii este fie logic imposibila , fie logic necesara? Dar ce sta aici pentru necesitate? Este doar opusul contingentei si daca da,unde putem gasi locul de identificare a diferentei dintre contingent si necesar, dintre existenta în domeniul umanului si cea alocata divinitatii?

Recunoastem o dimensiune critica în raportarea la argumentul lui Anselm, însa aceasta se articuleaza în discutia privind conceptul de Dumnezeu. Exista posibilitatea , recunoaste Malcolm, ca cineva sa demonstreze ca acesta este un concept contradictoriu, sau lipsit de sens, însa cât timp nu putem construi o asemenea demonstratie de inconsitenta în interiorul sistemului conceptual teist, trebuie sa ramânem la aprecierea privind validitatea tipului de rationament propus de Anselm.