Omul ca Obiect de Studiu al Filosofiei

INTRODUCERE

Omul este cea mai mare dintre toate minunile. (Sofocle, Antigona)

La început omul a început să-și pună întrebări asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l înconjoară, și abia într-un târziu a început să-și pună întrebări despre el însuși: Cine sunt- De unde provin- De ce trăiesc- Care este finalitatea mea- Atenția filosofiei s-a îndreptat asupra omului odată cu sofiștii, mai apoi continuând cu Socrate și cu Platon. Odată transferată atenția, în filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a născut antropologia: știința care studiază omul. Astfel, omul a devenit centrul de meditare filosofică și măsura a tuturor lucrurilor.

„La urma urmei ce este omul în natură- Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucruilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoaştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (Blaise Pascal)

Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar şi atunci când acesta pare să vorbească mai curând despre natură, lucruri, univers, structură. Dincolo de sistemele filosofice care-şi propun sarcina îndrăzneaţă de a surprinde temeiurile existenţei sau de a interpreta ordinea universală, se conturează acest „miracol uman”. Unii filosofi încearcă să surprindă articulaţiile umanului prin construcţii teoretice de natură metafizică, alţii se îndreaptă către interpretarea comportamentului uman. Nu lipsesc cei care încearcă să înţeleagă natura umană raportând-o la lumea exterioară, circumscriind-o unei realităţi în care omul ocupă un loc privilegiat.

Omul este treaptă superioară în dezvoltarea organismelor vii pe pămînt, noţiune generală pentru semnificaţia unui reprezentant a speciei Homo Sapiens. El este o fiinţa biosocială, esenţa cărui este modul de existentă conştient şi colectiv. El sa evidenţiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregăti unelte de muncă şi cu ajutorul lor de a transforma realitatea obiectivă. Omul este subiectul activităţii social-istorice şi culturale. Creînd lumea socială şi culturală, schimbînd natura şi condiţiile de existenţă omul se schimbă pe sine însăşi, el este propriul sau creator.

TIPURI DE ABORDARE A NATURII UMANE ÎN FILOSOFIE:

(1). TEORII DESCRIPTIVE – omul este prezentat aşa cum este el. Exemple: psihologia(descrie: comportamentul obiectiv, măsurabil, relaţiile cu ceilalţi, formarea şi evoluţia Eu-lui etc.), psihologia socială (abordează comportamentul mulţimilor sau al grupurilor umane), istoria (studiază evenimentele şi corelaţiile dintre ele, legile generale care determină evoluţia formelor de societate, mentalităţile, imaginarul colectiv), sociologia(studiază relaţiile umane în interiorul grupurilor sociale şi în grupurile sociale), politologia(interesată de structura şi exercitarea puterii), antropologia (studiul originii şi evoluţiei omului) etc.

(2). TEORII NORMATIVE – omul este prezentat nu aşa cum este el, ci cum ar trebui să fie. Exemple: estetica (studiul frumosului), epistemologia şi gnoseologia (limitele cunoaşterii sau posibilitatea schimbării socialului prin intermediul cunoaşterii), etica şi morala, dreptul natural (cum să mediem între natura umană şi organizarea relaţiilor umane), filosofia religiei etc.

Abordarea filosofică a omului este centrată mai mult pe punerea problemei (a întrebării) şi mai puţin pe soluţia sau răspunsul care poate fi oferit.

Fiecare disciplină (psihologia, sociologia, istoria, antropologia etc.) dintre cele studiate oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anumită trăsătură a omului – însă toate răspunsurile unor astfel de ştiinţe par să fie nesatisfăcătoare, întrucât par să scape din vedere tocmai esenţialul: profunzimea şi dramatismul condiţiei umane. Filosofia pare să fie disciplina care îşi asumă tocmai surprinderea acestei dimensiuni a naturii umane. Totodată acestea sunt puncte de vedere reducţioniste, limitând complexitatea la unele aspecte considerate relevante.