Omul, ființă cugetătoare

Filosofia a fost creată de om, despre om şi pentru om. Filosofia a luat naştere din cugetarea umană, firească, care la început era o simplă evaluare a posibilităţilor de supravieţuire. Ulterior, la greci, filosofia a fost o încercare de elaborare a unui sistem ştiinţific, ca răspuns şi alternativă la religia politeistă a vechilor greci. Cugetarea, mirarea filosofică, cum o numeşte Jeanne Hersch, nu este altceva decât o reacţie firească a omului, şi numai a omului, în faţa naturii. Înzestrat de Dumnezeu cu o raţiune speculativă de subţirimea eterului, omul a fost expulzat apoi, tot de Dumnezeu, în această aridă vale a plângerii, care este lumea, pentru ca el, omul, să găsească singur calea înapoi spre Paradisul pierdut. Iată marea încercare a rasei umane. Iată proba de foc la care suntem supuşi. Aproape involuntar, noi, oamenii, ne-am alcătuit o ştiinţă strategică prin care încercăm să recucerim reduta absolutului. Această ştiinţă se numeşte filosofie.

Astăzi, filosofia este doar una dintre nenumăratele discipline cu care omul, cu nebănuitele lui nevoi şi născociri de tot felul, se îndeletniceşte. Dar este şi o ştiinţă unică, singura în măsură să pună sub semnul îndoielii tot ce se ştie, gata să reevalueze toate cunoştinţele, toate valorile. Pentru cultură şi civilizaţie, filosofia este acel critic care nu ne lasă să ne mulţumim cu propriile rezultate. Prin avalanşa de întrebări pe care le pune şi prin răspunsurile pe care le aşteaptă, filosofia pricinuieşte o veşnică şi perpetuă autodepăşire a omului.

Filosofia este o meta-disciplină, care foloseşte arta şi religia ca simplu material de lucru. Are in ea o sfântă aroganţă care îi face să tremure pe cei pioşi sau pe tipicarii creaţiei artistice. Dar nu este o erezie. Este un joc didactic. Concluziile filosofilor au valoare docimologică şi oferă omenirii varianta îmbunătăţirii performanţelor sale. Este absurd să te superi pe filozofie că tratează cu o răceală obiectivă sublimele adevăruri religioase sau cutremurătoarele frumuseţi artistice. Filosofia nu ponegreşte sanctuarul, nici nu mâzgăleşte şevaletul. Ea doar le arată sacerdoţilor şi artiştilor cum să fie cât mai profunzi, cât mai umani şi cât mai receptivi la tainele pe care le gestionează.

În evoluţia cugetării filosofice, preocupările pentru tema omului au variat ca intensitate a interesului. La început, presocraticii, în încercările lor ştiinţifice incipiente, acordau o mare importanţă naturii, principiilor generale, unificatoare ale lumii. Elemente ca aerul, apa, focul erau considerate la liante universale, omul fiind un agregat al unor astfel de elemente. Rolul său era acela de observator. Cu Platon, ţelul omului a început să devină o transcendere a propriei condiţii. Printr-o paideia axata pe moşirea adevărului – maieutica – el avea speranţe să acceadă la o stare neobişnuită, suprafirească, la o lume a Ideilor, singura reală şi potrivită cu demnitatea sa. Omul avea pentru prima dată ocazia să ajungă la o iluminare pe baza propriilor eforturi, prin intermediul raţiunii şi al cunoaşterii.