Omul și condiția umană

Preocuparea omului pentru cunoaşterea de sine este una permanentă. Discipline precum biologia, istoria, sociologia au ca obiectde cercetare fie corpul uman, fie evoluţia omului de-a lungul timpului,fie existentă omului în societate. Însă toate aceste discipline oferă punctede vedere limitate, întrucât au în vedere trăsături particulare ale omului.De aceea, era necesară o cunoaştere generală a fiinţei umane.Filozofia va încerca să ofere o perspectivă de ansamblu asupra problematicii ridicate de existenţa omului. Ce este omul? În ce constănatura umană? Dacă existenţa are sens? Sunt întrebări la care filozofiaîncearcă să răspundă. Prima interogaţie – ce este omul? – este ointerogaţie asupra esenţei omului: oare există o trăsătură care estespecifică doar omului? Există o „ natură”, o esenţă prin carae omul sedeosebeşte de regnul animal sau vegetal?Interogaţiile despre sensul vieţii sunt legate de cele despre naturaumană. Ceea ce conferă sens existenţei nu este oare acea trăsătură carene caracterizează în mod propriu?Filozofia nu oferă răspunsuri ultime pentru aceste interogaţii.Filozofia menţine însă, interesul permanent în cunoaşterea de sine aomului.

1) EXISTENŢA UMANĂ

A) ORIZONT: NATURA UMANĂ

Atitudinea autoreflexivă a omului îl conduce pe acesta şila întrebarea asupra diferenţei dintre sine şi celelalte entităţi – obiect,natură, semeni: în ce constă deosebirea dintre un om şi un lucru sauanimal? Mai mult, există vreo diferenţă între mine şi celălalt semen almeu?Astfel de interogaţii sunt definite ca fiind natura umană.Sunt interogaţii esenţiale, căci încearcă să cuprindă acel set de atributespecifice doar naturii umane. În filozofie însă nu există o rezolvareunivocă a acestei probleme.Despre natura umană sunt două teorii importante: cea politică şi cea metafizică. Teoria politică consideră caracteristicaesenţială a omului capacitatea sau incapacitatea acestuia de a trăi în modsocial, de a fi parte componentă a unui sistem guvernamental.

Dimpotrivă, teoria metafizică tratează gândirea şi capacitatea acesteia dereflectare asupra lumii ca element distinctiv al naturii umane. Omul nueste, în primul rând, un animal (a)social, ci fiinţă meditativă, reflexivă.Însă interogaţiile acestea nu epuizează specificului omului.Pentru a discuta despre natura umană, trebuie să presupunem un nucleude caracteristici permanente şi inerente unei singure persoane. Pentru că problema naturii umane o presupune pe cea a identităţii. Care suntcriteriile prin care stabilesc că eu cel de ieri sunt acelaşi cu cel de azi?Mai mult, cum mă deosebesc şi cum gândesc pe celălalt om atât dediferit şi, în acelaşi timp, atât de asemănător? Toate acestea: faptul de afi parte componentă din societate sau nu, gândirea asupra lumii şiaspiraţia către divinitate, meditaţia asupra identităţii şi alterităţii( problema naturii celuilalt) alcătuiesc nota distinctivă a omului:

existenţa.

ARISTOTEL ( 384-322 a. Ch.).

Teoria lui Aristoteldespre natura umană este influenţată de concepţia sa teleologică,conform căreia natura nu creează nimic fără un scop. Din acest punct devedere, şi existenţa omului deţine un scop, şi anume acela de a trăilaolaltă cu semenii săi în vederea unei vieţi bune. Însă o viaţă bună, încare actele morale şi cele intelectuale sunt posibile, nu se poate obţine,după Aristotel, decât în măsura în care oamenii sunt parte importantă aunui stat, adică a unei comunităţi de fiinţe cu simţirea binelui şi a răului,a dreptului şi a nedreptului.Contrar teoriilor sofiste de până atunci, care consideraustatul ordinea socială drept o convenţie, Aristotel tratează statul dreptinstituţie naturală, rezultată, în mod indirect, din instinctele deautoconservare şi reproducere ale indivizilor. Cu toate că, din punct devedere al genezei, statul este o consecinţă a trăirii laolaltă indivizilor,mai întâi în familie, grup, etc., din punct de vedere funcţiei sale, el esteanterior oamenilor care îl compun, precum corpul precede membrelesale. Cu alte cuvinte, natura umană este una socială, întrucât în fiecaredintre noi există instinctul pentru formarea comunităţilor şi pentru căabia în stat existenţa îşi află împlinirea, desăvârşindu-şi astfel posibilităţile proprii.

„Din toate acestea se vede că statul este o instituţienaturală şi că omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul, prin natură, nu dorită unor împrejurări ocazionale, esteori un supra om, ori o fiară, ca acela batjocorit de Homer.”„Aşadar, din natură există în toţi instinctul pentru oasemenea comunitate;iar cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bucuri. Căci, după cum omul, în perfecţiunea sa, estecea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate, estecea mai rea dintre toate ”

(Politică)

JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712-1778).

Teoriile politice despre natura umană de până la J.J. Rousseauconsiderau că omul este o fiinţă socială, care îşi împlineşte atributelesale esenţiale supunându-se unei ordini sociale şi trăind alături desemenii săi. Sufletul omenesc era modificat, modelat în interiorulsocietăţii. Rousseau îşi pune însă întrebarea dacă această modificarecauzează fericirea sau nefericirea omului. Astfel spus, trecerea de la ostare naturală ( în care toţi oamenii sunt egali ) la o stare artificială, cea asocietăţii umane ( care impune inegalitatea dintre oameni ) este una benefică fiinţei umane?În primul rând, Rousseau identifică modificările naturiiumane petrecute prin existenţa în sfera socială: schimbările constituţieicorpului, cunoştinţele noi şi erorile multiple, tulburările sufletului provocate de pasiuni. Mai mult

, existenţa în starea socială

supune omulinegalităţii politice, diferenţelor sociale.