Opoziția dintre Determinismul Dialectic și cel Mecanicist în Înțelegerea Libertății

Orice cercetare a determinismului în fizica porneste de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesitatii absolute, a legilor de fier, a identitatii desavârsite dintre efect si cauza, a explicarii relatiilor dintre obiecte si a succesiunii starilor printr-o liniaritate perfecta sub actiunea unor cauze exclusiv exterioare. În evolutia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întarit ideea materialitatii relatiei cauzale prin reliefarea actiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsa a relativitatii a reliefat dependenta efectului de cauza. Ambele teorii ramân compatibile, cu tezele cauzalitatii liniare, a necesitatii în succesiune si în repetarea fenomenelor, teze sustinute de determinismul mecanic. Ideea necesitatii absolute în desfasurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinata începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidentia natura statistica a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevarat ca sub influenta gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese înca, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multa vreme interpretata ca rezultat al ignorantei umane, deci în spiritul materialismul metafizic, continuând sa domine speranta unei reductibilitati a comportamentului statistic la cel dinamic.

Lovitura de gratie în interiorul fizicii o primeste determinismul mecanic din partea fizicii microcosmului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice înca în primele decenii ale constituirii sale obligau la parasirea modelului determinist propriu fizicii clasice.

Astfel, în mecanica cuantica nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasica, viteza si pozitia obiectului în miscare. Relatia de nedeterminare, stabilita de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilitatii legilor fizicii clasice în microcosm, natura deosebita a microobiectelor.

În esenta, datorita naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urma se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasica. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era raspunzatoare, în ultima instanta de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuantica. Cauzele statisticitatii comportamentului au fost, în general, cautate atât în structura interna a microobiectelor, cât si în interactiunile de tip micro si macro cu aparatele experimentale.

Interpretarea statistica a proceselor din mecanica cuantica a însemnat respingerea determinismului rigid. Aceasta respingere s-a facut initial în numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seama de orientari filozofice extremiste care cautau sprijin pentru pozitiile lor la temelia constituentilor materiei. Si daca, la începutul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat “aliat” al idealismului, în deceniul al treilea al secolului nostru nu putini sunt filozofii subiectivisti care aveau sa argumenteze pretinsa libertate absoluta de vointa, conduita absolut arbitrara a fiintei umane, cautându-i temelia în libertatea de vointa a microobiectelor, în absenta oricarei determinari la nivelul microcosmului, în absolutizarea hazardului pur.

Graitoarea din acest punct de vedere poate fi evolutia interpretarilor lui Niels Bohr si Werner Heisenberg, principalii reprezentanti ai interpretarii cunoscute sub denumirea de “scoala de la Copenhaga”. În esenta, scoala de la Copenhaga pleaca de la constatarea fireasca a faptului ca noile date de experienta impun renuntarea la conceptul de cauzalitate mecanica si al determinismul clasic, impunând deci o noua interpretare. Este drept ca anumite formulari imprecise au lasat sa se întrevada o tendinta de a identifica determinismul în general cu cel mecanic, cauzalitatea în general cu cauzalitatea mecanica. De aici, poate, si denumirea relatiei stabilite de Heisenberg ca “relatie de nedeterminare” sau “relatie de imprecizie” ori “relatie de incertitudine”.

O examinare mai atenta a pozitiilor teoretice sustinute de acesti doi creatori de scoala releva însa un sâmbure viabil de interpretare, si anume constiinta nevoii de a pasi pe calea interpretarii dialectice în mai multe directii prin sublinierea varietatii calitative a cauzalitatii în fizica, deci prin sublinierea deosebirilor în procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea macrocosmului. La teza diferentelor calitative ale relatiilor cauzale se adauga apoi teza rolului important pe care îl joaca factorul întâmplator în domeniul cuantic si, de aici, cea a decalajului existent între starile potential-posibile si cele reale. Rolul crescând al factorilor întâmplatori aparea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru scoala de la Copenhaga) ca legile statistice sunt esentiale în mecanica cuantica. Toate acestea s-au concentrat într-o interpretare ce se declara indeterminista, pentru ca al temelia sa era asezat comportamentul întâmplator al microobiectelor. În spirit indeterminist, legea statistica era teoretizata ce lege a întâmplatorului total, opusa determinismului (atât în explicarea localizarii particulelor elementare, cât si a momentului dezintegrarii atomice).

Ca o reactie la interpretarile indeterministe au aparut tendintele deterministe în diverse variante, fie aceea a reînvierii determinismului traditional în fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D. Bohm), fie tendinta de a dezvalui aspectele complexe de determinare, de ordine, dar într-o împletire reala cu cele de hazard, de dezordine, într-un determinism statistic, cu încercarea de a teoretiza, alaturi de semnificatiile deterministe ale legii statistice, si pe cele ale cauzalitatii statistice.

Desigur, interpretarea determinist-statistica este net superioara determinismului rigid, ea luând în considerare si aspectele întâmplatorului. Dar ea nu ofera suficiente temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al determinismului global, dar el nu elimina cu totul din existenta pe cel dinamic. În corelarea dintre ele sta tocmai superioritatea modului de gândire dialectic.