Platon - paradigma sufletului

„ Este vazatorul nevazut, ascultatorul de neascultat,

ganditorul de negandit, intelegatorul de neinteles”.

Conditia sufletului si definirea acestui concept sta in incepututile filosofiei. Faptul că filosofia începuturilor a lucrat cu un concept al sufletului şi altul al trupului este dincolo de orice îndoială.Iar, de la Platon şi Aristotel au rămas teze despre suflet şi trup, “teorii” asupra relaţiilor dintre ele, argumente privind nemurirea sufletului etc., ce dovedesc faptul că reflecţia filosofică asupra sufletului şi trupului se maturizase, iar semantica lor trecuse de la reprezentare la concept. Platon si-a dedicat viata sa determine, prin gandire, natura umana, ale carei probleme au reprezentat centrul cercetarilor sale filozofice. Am ales pentru prezentarea teoriei lui Platon despre suflet, opiniile despre acest aspect ale lui Leon Robin ( ale carui idei sunt impartasite in mare parte si de Posescu) si ale lui David Bostock. Desi amandoi au abordat problema suflet-corp-nemurire, reincarnare, au prezentat-o intr-un mod diferit si original, incat pentru intelegerea teoriei fiecaruia in ansamblu, am deci prezentarea fiecaruia individual.

In orice stadiu al dezvoltarii gandirii platoniciene ne vom afla, e mereu afirmata preeminenta sufletului asupra corpului, iar problema care se pune nu este de a afla daca,ci cum se reprezinta sufletul principiul vietii. Sufletul exista si dupa moarte, „el insusi in el insusi”, dar pentru a intelege cum e posibil, Leon Robin isi pune intrebarea: natura sufletului este o natura originara, sau, asa cum pretindeau fizicienii, ceva ce apartine corpului, si care nu exista decat prin cea din urma? Insa ceea ce Platon mentioneaza in acest sens are in vedere doar probabilitatea, verosimilitatea. De aceea nu se poate admite decat o reprezentare analogica si metaforica a problemei prezentate, o fictiune ale carei elemente apartin traditiei, dar care poate satisface totusi anumite exigente, atat in privinta constiintei religioase, cat si a gandirii logice, astfel ca L. Robin isi va exprima punctul de vedere ca despre o istorie sau un mit.

Problema supravetuirii sufletului apare in Phaidon in prim plan, dar motivele prezentate (Socrate expune motivele pentru care filosoful priveste cu seninatate moartea) nu pot fi considerate dovezi. Atata timp cat nu putem sa determinam natura sufletului si sa explicam de ce, in lipsa sufletului, nu ar exista viata, nu putem explica nici devenirea sau miscarea in lucruri. In schimb exista credinta intr-o „roata a generatiilor” care atunci cand moartea urmeaza vietii, se va intoarce si va rechema la viata ceea ce era mort. In orfism, adauga comentatorul, aceasta credinta priveste exclusiv sufletul, destinul si izbavirea sa, iar in filosofia heracliteeana ea are insa un caracter general: manifestand succesiunea neincetata a contrariilor, a caror solidaritate se fondeaza pe insasi opozitia lor, ea exprima legea Devenirii sau ca sa spunem asa, cursul si ordinea intregii Naturii. Sufletul pus in discutie nu este deci doar individual, ci pare a fi o ipostaza redusa a unui suflet universal cu care comunica, si care reprezinta pentru Natura conditia unei deveniri fara sfarsit, a carei lege este succesiunea de nasteri si de morti. Asadar, desi se pare ca prezentarea este departe de doctrinele pe care Platon le va dezvolta mai tarziu, el motiveaza deja in functie de un Suflet al lumii, cel putin intr-o anumita masura, credinta sa in perpetuarea lumii noastre.

„Sufletul este nemuritor” . Sufletul nu trebuie sa fie o „Idee” pentru a fi nemuritor; e suficient ca el sa participe in mod esential la „Ideea” eterna a Vietii, in calitatea sa de viata sau de negare a mortii. Inca din Phaidon, sufletul apare asadar ca o realitate intermediara intre Sensibil si Inteligibil; functia sa principala este de a asigura continuitatea devenirii sensibile si perpetuarea sa. „E remarcabil, observa acesta, ca se limiteaza semnificatia atribuita, dupa cum s-ar parea, mai inainte unitatii si indivizibilitatii „Ideii”; el are in vedere, intr-adevar, acele relatii reciproce ale Ideilor, care fac din fiecvare dintre ele un fel de sistem Inteligibil de relatiile necesare” . Daca sufletul trebuie sa fie un intermediar intre doua entitati opuse, Inteligibilul si Sensibilul, el trebuie sa fie compus- tripartit ( ratiunea, pasiunea, dorinta ). De altfel el trebuie sa se integreze Sensibilului si acest suflet este un adevarat monstru („in exterior este om, insa prin cea mai mica parte din el insusi, fiind intr-o mai mare masura leu,si inca mai mult, o bestie policefala,rand pe rand salbatica sau pasnica” . Devine astfel clar, lucru observat si de Al. Posescu, faptul ca motivele prezente in Phaidon nu mai pot fi acceptate pentru a convinge de nemurirea unui asemenea suflet,care poarta in sine germenele propriei sale disparitii.

Atunci cand un om este condamnat la moarte pentru un fapt rau, doar corpul sau va fi distrus. O pedeapsa aplicata corpului nu va reusi sa distruga raul din suflet;el va continua sa existe in intregime , impreuna cu sufletul pe care il influenteaza. Astfel, „sufletul nelegiuit ar afla in supliciul corpului sau fericita sansa de a fi vindecat complet de raul sau” (Platon, Phaidon, 107c). In plus, adauga L. R.” e imposibil ca numarul sufletelor sa scada, pentru ca in acest fel fara indoiala( cum s-a intamplat si in Phaidon), totul ar pieri pana la urma; nu putem spune nici ca acest numar sporeste, pentru ca atunci lucrurile muritoare ar fi, in mod contrar, invadate de nemurire” . E un mod de a spune ca sufletul este un intermediar. Daca ar fi fost posibil ca la un moment dat sa inceapa sau sa inceteze a mai exista, aceasta ar insemna distrugerea uneia dintre extremele antitetice; concluzia va fi ca functia sa este de a explica si de a menitine pentru intotdeauna unitatea lor. Dar intrebarea pe care si-o pune si el si Al. Posescu este ca oare sufletul in intregime,sub aspectul sau tripartit, poseda acea indestructibilitate de care tocmai s-a vorbit? Daca un rau care ii aprtine nu reuseste totusi sa il distruga, inseamna, fara indoiala, ca e indestructibil in sine insusi, sau, cu alte cuvinte, ca acest rau ii apartine dar nu in virtutea esentei sale. Acest rau e reprezentat de nelegiurea sa, si rezida in insasi compoziti si dezordinea ce caracterizeaza in mod firesc echilibrul unui element compus. Daca, pe de alta parte, vom avea in vedere la ce aspira el, si de ce se va atasa, tocmai datorita faptului ca se inrudeste cu divinul si cu eternul, daca vom vedea ce-ar deveni daca s-ar considera s-ar consacra in intregime satisfacerii acestei aspiratii, reusind sa se ridice din adancul prapastiei in care se afla acum cufundat, doar atunci, spune Platon, vom fi in stare sa percem adevarata sa natura, debarasata de tot ce ii este strain.