Postmodernitatea

Introducere

Societatea postmodernă este treapta superioară a societăţii moderne. Trecerea la societatea postmodernă este legată, în primul rând, de evitarea stării în care omul nu se percepe ca purtător al puterii şi bogăţiei sale, dar ca lucru perfecţionat, dependent de forţele exterioare, care determină sensul vieţii lui, al acelei înstrăinări, apariţia şi dezvoltarea căreia nu numai că e legată de expansiunea sistemului industrial, dar şi este generată de el .

Istoricul A. Toynbee anunţa în monumentala sa lucrare A Stuty of History o nouă eră în istoria Occidentului, era postmodernă, aceasta fiind a patra după evul întunecat, evul mediu şi modernitate. După părerea lui Toynbee, începuturile erei postmoderne ar trebui căutate pe la 1870. El încearcă această eră cu angoasele pesimiste moştenite din Declinul Occidentului a lui O. Spengler şi sugerează că ar putea fi şi cea din urmă.

Termenul „postmodernismului” , după Matei Călinescu, nu este un cuvânt fericit. „Modern” vine de la „modo”, care în limba latină înseamnă „chiar acum”, „astăzi”, astfel, „postmodern” însemna, cu totul straniu, că un lucru de „astăzi” – modern – nu este de „astăzi”, nici măcar de mâine, ci de „după astăzi”. Însă acest straniu „după-astăzi” arată însăşi esenţa postmodernismului, în măsura în care acesta nu este o angajare precisă într-un „mâine”, şi nu rămâne ancorat nici într-un „astăzi” modern. „După-astăzi” al postmodernismului ar putea fi reprezentat imagistic drept un amurg în care realizările lui „astăzi” vin să se adune în odihna penumbrei, gândul poposeşte asupra lor valorizându-le critic, neinserându-se însă unui plan din perspectiva unui „mâine” mai fericit.

Pentru Lyotard, „postmodern” este un termen generic ce acoperă starea culturii în societăţile cele mai dezvoltate. „Modernă” este ştiinţa care se raportează la metadiscursurile filozofice sau la „marile basme ideologice”. Postmodernismul neagă toate valorile cheie ale modernităţii burgheze.

„Postmodernismul” se referă la fenomene culturale şi intelectuale. Unul este renunţarea la „fundaţionalism”, concepţia că ştiinţa este construită pe o bază solidă de fapte observabile, în filozofia ştiinţei. Dincolo de aceasta, postmodernismul pune la îndoială toate ideile principale ale Iluminismului. Al doilea este colapsul ierarhiilor cunoaşterii, gusturilor şi opiniilor şi interesul axat mai degrabă pe aspectul local decât pe cel universal. Dacă ştiinţa este slabă, autoritatea ei este detronată. Al treilea este înlocuirea cărţii tipărite cu ecranul televizorului, migraţia de la cuvânt la imagine, de la discurs la personalitate sau, după cum preferă artizanii cuvântului, de la logocentrism la iconocentrism .

II. „Filozofia eliberării” – baza metodologică a constituirii societăţii postmoderne

dacă analizăm dezvoltarea societăţii la sfârşitul sec XX – începutul sec. XXI, vom observa că există o perioadă de trecere de la societate modernă la cea informaţională, numită perioadă postmodernă. Ca bază metodologică a constituirii acestei societăţi poate fi „filozofia eliberării”.

În ţările în curs de dezvoltare, de exemplu ţările latino-americane, „filozofia eliberării”, ca direcţie filozofică, s-a constitui în anii `70 ai sec XX ca reacţie la expansiunea globală a standardelor economice, politice şi culturale, occidentale neoliberale, prin care urmează capitalizarea totală a vieţii economice.

Această concepţie nouă despre lume este bazată pe logica polivalentă a vieţii, pe postulatul varietăţii vieţii economice, ce are ca scop neutralizarea agresiunii liberalismului occidental. Această agresiune urmează să fie neutralizată de „filozofia eliberării”, care înaintează anumite alternative ale dezvoltării social-economice a ţărilor orientale în curs de dezvoltare. Această concepţie despre lume este promovată, în primul rând, de către gânditorii latino-americani.

„Filozofia eliberării” a apărut la început în aşa ţări ca: Mexic, Argentina, Brazilia, Columbia, Peru. Scopul urmărit în acea perioadă era e a demonstra caracterul democratic al filozofiei latino-americane, de a da un răspuns specific la situaţia dependentă a dezvoltării societăţii latino-americane. Prin aceasta se evidenţiază şi anumite trăsături specifice ale gândirii latino-americane, determinate de anumite condiţii istorico-culturale ale dezvoltării continentului, de necesitatea promovării unei noi direcţii etico-practice şi sociale, de necesitatea evidenţierii aspectului valoric la analiza problemelor filozofice.