Problema limbajului privat în perioada târzie a gândirii lui Ludwig Wittgenstein

În acest eseu îmi propun să prezint teoria târzie a lui Ludwig Wittgenstein cu privire la limbajul privat, cu precizarea că această teorie este o critică a oricarui internalism. Pentru Wittgenstein, limbajul privat este un concept ce desemnează un limbaj pe care îl înțelege și îl folosește o singură persoană într-o anumită situație, dar acest fapt ridică o întrebare despre natura semnificației, căci nu putem depista un criteriu de verificare al judecăților într-un limbaj privat, odată ce el este înțeles numai de persoana în cauză. Aici orice judecată aparent adevărată ar fi considerată realmente adevărată, neavând inerentă posibilitatea falsificării, adică verificarii ei.

Această teorie îl ajută pe autorul austriac sa conceapă o viziune publică asupra limbajului, mult diferită față de prima încercare din Tractatus Logico-Philosophicus. Ea nu poate fi înțeleasă pe deplin în lipsa discutiei celebrului paradox al aplicării unei reguli (Rule Following Paradox). Voi încerca să prezint problema ridicată de Wittgenstein atât prin prisma contextului gândirii filosofului austriac, cât și prin prisma interpretării lui Saul Kripke.

Teza. Structura

Discuția în jurul ideii de limbaj privat angrenează în mod necesar și conceptul de semnificație. Devine imediat neclar cum un fapt semantic privat se poate referi la un fapt obiectiv real, adică dacă putem vorbi despre existența unui astfel de fapt semantic în lipsa unui criteriu pentru adevăr. Filosoful austriac se dezice de orice fel de apel la noțiuni cu valență subiectivă (introspective) pentru determinarea acesteia.

Este interesantă schimbarea de optica a filosofului austriac care va sustine în Cercetări filosofice o teorie a limbajului de tip deflaționist , în care semnificația este definită doar ca folosire. Prima parte a acestei lucrări este în mare parte o critică a cocepței expuse în Tractatus, unde se stipula existența unor unități de corespondență între cuvânt și lume/fapt, și anume propozițiile atomice.

Teza acestui eseu este ca ultimul Wittgenstein este un externalist în privința problemei semnificatiei, pentru că definește posibilitatea corectitudinii unui limbaj prin apel la reguli comunitare.

Rezumand cele de mai sus, lucrarea mea se împarte în doua sectiuni: prima, în care voi urmări sa contextualizez cele două concepții cu privire la limbaj la “cei doi” Wittgenstein, și a doua, în care voi trece în revista interpretarea lui Saul Kripke, urmând ca aceste considerații să ne conducă la concluzia că Wittgenstein este un externalist. Voi înțelege externalsimul ca acea teorie a limbajului care se bazează pe ideea că nu există semnificație semantică în lipsa referirii la factori exteriori minții.

Partea I: Transformarea concepției lui Wittgenstein cu privire la limbaj

a. Wittgenstein I

Diferența cea mai puternica dintre cele două perioade ale gândirii lui Wittgenstein se exprimă mai ales prin concepția despre adevăr. Odată cu publicarea Tractatus-ului în anul 1921, Wittgenstein considera că a rezolvat toate problemele filosofiei, motiv pentru care părăsește această ocupație temporar. Dar soluția finală a filosofului conținea o folosire ambivalentă a conceptului de reprezentare, precum și un răspuns neclar cu privire la problema existenței sau actualității.

Filosoful promovează în primă instanță „the picture theory”, o teorie a limbajului bazată pe concepția că limbajul este suma tuturor propozițiilor posibile, orice nume având un referent real sau posibil. Fiecare nume corespunde unei propoziții care îl explica în termeni mai simpli, iar continuând mișcarea de regresie, fiecare propoziție ajunge să fie explicată de propozitiile elementare, atomice, singurele care corespund unui fapt atomic al lumii.