Procesul lui Socrate

Introducere

În primavara anului 399, sosirea la Pireu a navei care se întorcea de la Delos, unde în fiecare an era trimisa o ambasada sacra pentru a comemora victoria lui Theseu asupra Minotaurului, a fost întâmpinata de discipolii lui Socrate cu mare durere: ea însemna, într adevar, ca pedeapsa cu moartea pronuntata de tribunalul popular împotriva batrânului ale carui lectii le urmau stralucitii tineri ai Atenei, pedeapsa a carei executie fusese amânata cu o luna, conform legii, urma sa fie dusa la îndeplinire. A doua zi, filozoful avea sa bea otrava în mijlocul discipolilor sai, iar moartea lui exemplara avea sa stârneasca admiratia secole de a rândul.

Socrate era un cetatean atenian, iar Atena o democratie care se recunostea în afirmatia a doua principii: egalitatea în fata legii a tuturor celor care faceau parte din comunitatea civica si libertatea care permitea fiecaruia sa traiasca, sa si creasca fiii, sa gândeasca dupa mintea lui. Cele doua principii fusesera ferm sustinute în discursul pe care istoricul Tucidide îl pune pe seama omului reprezentând simbolul acestei democratii, Pericle. Grandoarea Atenei era strâns legata pentru Pericle, în afara celor doua principii ale egalitatii si libertatii, de care se facea atâta caz, de rolul eminent pe care Atena îl avea în domeniul artei si al gândirii, model si educatoare a lumii grecesti: "Regimul nostru politic nu si propune drept model legile altora, iar noi suntem mai degraba exemple decât imitatori. El se numeste, pentru ca lucrurile depind nu de un numar mic, ci de majoritate, democratie. Este vorba de ceea ce revine fiecaruia? Legea face pentru toti, în discordiile lor private, parte egala, iar în privinta titlurilor, daca un om se distinge în vreun domeniu, nu apartenenta la o categorie, ci meritul îi deschide accesul spre onoruri; invers, saracia nu este o piedica pentru un om capabil sa aduca servicii statului ca, din cauza pozitiei sale modeste, sa nu o faca. Practicam libertatea nu numai în comportamentul nostru politic, ci pentru tot ceea ce este suspiciune reciproca în viata de toate zilele: nu purtam mânie aproapelui nostru daca actioneaza dupa fantezia sa si nu recurgem la pedepse care, chiar fara sa provoace pagube, pot rani vizibil (...) Drept remediu pentru oboseala noastra, am asigurat spiritului numeroase clipe de ragaz: am organizat concursuri si serbari religioase de a lungul unui an întreg, iar în casele noastre ne bucuram de instalatii luxoase, al caror confort zilnic alunga orice constrângere (...) Pe scurt, îndraznesc sa spun: cetatea noastra, în ansamblu, este pentru Grecia o lectie vie... " (Tucidide, II, 37sqq.)

Era necesar sa amintim aceste cuvinte care, chiar daca nu sunt riguros exacte în termeni, nu traduc mai putin un sentiment comun. Ele pun istoricului o problema pe care nu o poate elucida: cum cetatea care se dorea o vatra a libertatii a putut condamna la moarte un om care se ilustrase prin vigoarea inteligentei sale, un filozof admirat nu numai de atenieni, ci de toti strainii, considerati mari spirite ale epocii, care veneau sa stea de vorba cu el? Sa fie vorba de un concurs de împrejurari nefericite sau o asemenea condamnare arunca asupra democratiei ateniene o lumina a priori neasteptata? Pentru a raspunde la aceste întrebari, pentru a încerca sa întelegem aparentul paradox pe care îl constituie procesul si condamnarea la moarte a lui Socrate, este important mai întâi sa cercetam circumstantele acestui proces si situatia Atenei în zorii secolului al IV lea.

Atena în anul 399 î.Hr.

Daca Atena a fost, într adevar, în cea mai mare parte a secolului al V lea, cetatea cea mai puternica a lumii grecesti, daca, în momentul în care Pericle pronunta elogiul democratiei, razboiul care dura de un an nu i împutinase fortele; situatia nu va mai fi aceeasi în zorii secolului al IV lea. Un sfert de secol de conflicte, ceea ce numim pentru simplificare razboiul peloponeziac, a facut din ea o cetate învinsa, o cetate ranita, o cetate sfâsiata.