Raționalismul - Rene Descartes

ONTOLOGIA

Substanta suprema sau Dumnezeu

Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirma un monism substantialist de tip deist. el admite o substanta suprema, Dumnezeu. Sustine ca substanta suprema este perfecta si, ca atare, exista prin sine însusi, adica îsi este propria cauza. Depinzând numai de sine, Dumnezeu poseda o libertate absoluta, fiind singura fiinta pe deplin libera. asadar, în sensul ei cel mai general, libertatea înseamna afirmarea a ceva prin sine, independent.

În configuratia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. el sustine ca Dumnezeu a creat doua substante secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) si res cogitans (lucrul cugetator).

Res extensa si lumea fizica

Pin res extensa Descartes explica lumea fenomenelor fizice. El sustine ca Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotica, i-a stabilit legi si i-a dat un prim impuls, fara sa mai intervina ulterior în dezvoltarea ei.

Substanta întinsa sau natura corporala este identificata de Descartes cu întinderea. altfel spus întinderea este o substanta materiala, adica nu are nevoie de altceva ca sa existe, decât de Dumnezeu. Rezulta ca Descartes, spre deosebire de Locke, întelege substanta materiala ca fiind totuna cu esenta lucrurilor, .

Identificând materia cu întinderea, Descartes o identifica cu corpul în genere si o diferentiaza de corpurile individuale. Astfel materia, ca întindere în genere sau ca corp în genere, este unica si indestructibila, în timp ce corpurile individuale sunt multiple si perisabile. Fiind unica, este si unitara, adica este la fel în toate partile ei. Este tot una cu plinul si exclude vidul absolut.

Descartes considera ca alaturi, dar nu independent de materie, o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor este miscarea.

Potrivit lui Descartes, miscarea este, ca si materia, o substanta secunda pentru ca îsi are izvorul în Dumnezeu. Fiind o astfel de substanta, miscarea este invariabila, astfel ca, întreaga cantitate de miscare se conserva.

Descartes considera ca miscarea se desfasoara în cerc sau sub forma unui vârtej, în jurul anumitor centre, adica prin deplasarea concomitenta circulara a tuturor partilor unui inel închis.

Descartes întelege miscarea numai ca deplasare mecanica a corpurilor geometrice, nu si ca energie potentiala. Reducând miscarea la deplasare mecanica, iar materia la întindere, Descartes nu reuseste sa explice nici proprietatea miscarii de a se propaga printr-o materie inelastica, dura,.

De la analiza întinderii si a miscarii în genere, Descartes va trece la lucrurile întinse si supuse miscarii. Descartes defineste lucrurile prin însusiri pe care Locke le va numi „calitati primare”: forma (figura), cantitatea, locul si timpul (durata). Toate însusirile primare sunt întelese ca aspecte derivate sau moduri ale întinderii. Figura, e exemplu, presupune o anumita delimitare în cadrul întinderii. Locul este înteles ca un învelis exterior al unui corp, astfel încât acesta ocupa un spatiu din care înlatura un alt corp. Asadar locul este si el un decupaj din cadrul întinderii.

Miscarea corpului local, adica miscarea locala este înteleasa ca deplasare mecanica în cadrul întinderii, ca transport al unui corp din vecinatatea unora socotite în repaus în vecinatatea altora. astfel miscarea este considerata geometric, ca varietate de pozitie. Prin întelegerea geometrica a miscarii, Descartes a pus bazele cinematicii. Deplasarile mecanice locale apar ca niste segmente ale unor vârtejuri care le înglobeaza. Dealtfel, Descartes a reusit sa sustina ipoteza heliocentrista a lui Copernic, tocmai prin faptul ca a admis conjunctia miscarii generale închise si a celei locale deschise.

Descartes a contribuit la explicarea miscarii locale si prin faptul ca a descoperit faptul ca suma constanta a miscarii se repartizeaza între corpuri si trece de la unul la altul:

1. Legea inertiei.

2. Legea miscarii în linie dreapta pe tangenta la curba descrisa de un mobil.

3. Legea potrivit caruia cauzele particulare ale schimbarilor corpurilor sunt toate cuprinse în aceeasi regula.

Descartes caracterizeaza lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care Locke le va numi „calitati secundare”: lumina, culori, gusturi, mirosuri, însusiri tactile. În general el considera ca varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar fi: divizibilitatea, figura, marimea, miscarea mecanica.

Res cogitans si lumea psihica

Spre deosebire de res extensa, care este unica, res cogitans este multipla. Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substante cugetatoare, care sunt sufletele umane individuale. În opozitie cu corpul întins si necugetator, sufletul este cugetator si neîntins. Atât prin calitatea sa de substanta, cât si prin faptul ca este neîntins, si deci indivizibil, sufletul individual este si nemuritor. Cele doua entitati exista independent, de sine statator. Totusi, în cursul vietii corpul si sufletul uman întretin o anumita conexiune.

Descartes întelege continutul sufletului ca lucru cugetator, cogito-ul, fie în sens larg, fie în sens restrâns.

În sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute si anume: gândirea, vointa, imaginatia si simtirea. Astfel Descartes arata ca se poate îndoi cu privire la lucrurile pe care si le imagineaza sau pe care le simte, dar e cert faptul ca îsi imagineaza si simte. În acest sens, al certitudinii rationale, el admite ca facultatea de a imagina „exista într-adevar, si face parte din cugetarea mea”, la fel cum faptul de a simti nu este altul decât al cugetarii.

În sens restrâns, Descartes sustine ca sufletul cugetator nu cuprinde simtirea si imaginatia decât ca moduri. Astfel, el considera ca actele de a simti sunt, în realitate, incerte. La fel, imaginatia depinde de lucrurile materiale, caci se exercita în legatura cu ele. Asadar, în sens restrâns, sufletul cugetator este prin excelenta gândire si vointa.

Cele doua acceptii ale cogito-ului cartezian nu se exclud.

- Prima arata ca sufletul cuprinde doua facultati diferite.

- A doua reafirma diferentele dintre facultatile sufletesti si le accentueaza, mergând pâna la a conchide ca simtirea si imaginatia sunt secundare si eliminabile din sfera cugetarii. Mai precis se sustine ca unitatea sufletului este asigurata de primatul gândirii, caci acesta este întrucâtva prezenta si în actele sensibile si în cele imaginative.

Prin conceptia sa despre lucrul cugetator, Descartes identifica esenta sufletului cu gândirea si vointa rationala. Aceasta conceptie este rationalist-moderata.

- Rationalista prin teza primatului gândirii si vointei rationale asupra celorlalte acte psihice.

- Moderata Întrucât sustine ca întelegerea si dominarea rational-voluntara a diferitelor acte psihice nu sacrifica specificitatea acestora.

Descartes nu confunda însa sufletul, ca substanta, cu gândirea.

GNOSEOLOGIA

Facultatile cognitive

Descartes sustine ca principalele facultati cognitive sunt: simturile, imaginatia, memoria, intelectul si vointa.

I. Simturile au ca obiect fie corpurile externe cu calitatile lor primare (întinderi, figuri, miscari) si cele secundare (lumina, culori, gusturi), fie starile interne ale propriului corp foame, sete, dorinte). În raportul dintre simturi si obiectele lor simturile sunt pasive. Rezultatele cunoasterii prin simturi sunt ideile sensibile.

Tot prin simturi se si impresii placute sau neplacute.

În ceea ce priveste raportul dintre simturi si gândire, pe de o parte, Descartes considera ca facultatea de a simti este un fapt cogitativ, deoarece implica prezenta gândirii. Pe de alta parte, afirma ca facultatea de a simti este pasiva si, ca sa primeasca si sa cunoasca idei ale lucrurilor sensibile, trebuie sa existe o alta facultate de a le produce.

Putem conchide faptul ca Descartes admite faptul ca Descartes admite faptul ca intelectul este prezent în actul simtirii, dar nu pentru a produce senzatiile, ci pentru a le constientiza, transformându-le în idei.