Sacru Profanat și Profan Sacralizat

In fata tainelor lumii, omul se situeaza initial in echilibru fata de Sacru si Profan, interactionand abstract cu eul sau lacom de profan, dar tinzand catre infinitul sacru...

"Constiinta unei lumi reale si semnificative este strans legata de descoperirea sacrului. Prin experienta sacrului, spiritul omenesc a surprins deosebirea dintre ceea ce se releva ca real, puternic, bogat si semnificativ, si ceea ce nu poseda aceste calitati, adica fluxul haotic si primejdios al lucrurilor, aparitiile si disparitiile lor intamplatoare si lipsite de sens." (Mircea Eliade)

Sacrul si Profanul se imbina in cea mai dulce inconstienta, completandu-se reciproc in memoria Timpului. Misterios, coincidentia oppositorum intruneste paradoxal ratiuni ce ratiunea insasi nu le poate determina. „Profanul nu este decît o nouå manifestare a aceleiasi structuri constitutive a omului, care se manifesta înainte prin expresii sacre.“ (Mircea Eliade-"Sacru si profan") Astfel, profanul poate fi considerat ca o imagine inversata a sacrului intr-o oglinda sparta. Suma cioburilor va fi mai mica decat intregul si o parte reflectata se va pierde mereu in vidul dintre cele doua lumi...

"Sacrul este inainte de toate o categorie de interpretare si de evaluare ce nu exista, ca atare, decat in domeniul religios. Ce-i drept, ea a patruns si in alte domenii, de exemplu in etica, dar nu isi are radacinile acolo" (Rudolf Otto-"Sacrul"). Sacrul se manifesta intotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realitatile „naturale“ si include moralul, binele absolut, dar, contine in mod vadit, si un surplus viu. Totusi, una este sa ai ideea sacrului si alta sa il descoperi si sa il percepi ca pe un factor ce se manifesta prin lucrarea sa. Istoria religiilor este alcåtuitå dintr o acumulare de manifeståri ale realitåtilor sacre, din hierofanii.

Revelatia spatiului sacru are pentru omul religios o valoare existentiala, primordiala si face deosebirea intre Cosmosul desacralizat, cu un spatiu neutru, omogen, fara rupturi si cel sacralizat, privilegiat, format din toposuri pure. Desi cu ochii inchisi catre interior, si omul nereligios are parte de experienta unor locuri superioare caracteristicii de materie simpla.

La un nivel mai profund, teofania il ajuta pe individ sa depaseasca realitatea subiectiva, relativa, inferioara si sa se inalte catre un spatiu obiectiv, liber, eficient, lipsit de iluzii si de rutina degradanta specific umana. Ca o imago mundi intensa, Biserica reuseste sa-i ofere omului sprijinul moral si psihologic, ajutandu-l sa evadeze din conditia banala si transportandu-l intr-o lume a miracolelor. „Cele patru parti ale interiorului bisericii reprezinta cele patru directii cardinale. Interiorul bisericii este Universul, Altarul este Paradisul, care se afla la rasarit. Poarta imparateasca a sanctuarului propriu–zis mai purta numele de Poarta Raiului.“ (Mircea Eliade-"Sacru si profan") Ritualurile sunt poarta catre dualitate, iar accesul se face in functie de spiritualitate. Vocea lucida se revarsa in cascade ale mintii, aducand apasator starea de euforie sufleteasca...

Punctul de intalnire al transcendentului coborator cu imanentul ce urca e sagetat de Axis mundi in cel mai uimitor mod posibil, redandu-i individului farami de sacralitate pierduta. Dornic de a atinge conditia omului suprem si de a pasi pe treptele cunoasterii catre o sfera superioara a integrarii sinelui, protejat si purificat de foc, apa, aer si pamant, omul cauta cu disperare al cincilea element, ce poate aduce perfectiunea mult visata si implinirea.

Facand sacrificii, omul poate ajunge in varful Muntelui cosmic din Centrul universului; el trebuie insa sa caute, sa devina din creatura creator... "orasele sfinte si sanctuarele se afla în Centrul Lumii; templele sunt replici ale Muntelui cosmic si deci reprezinta legatura prin excelenta dintre Cer si Pamant; temeliile templelor coboara adanc în regiunile inferioare." (Mircea Eliade-"Sacru si profan") In illo tempore Haosul va capata viziunea dimensiunii creatiei, abisul se va dizolva in materie empirica, iar omul se va autoadauga surplusului de energie. Homo religiosus simte nevoia sa traiasca mereu in Centru, intr-o lume totala si organizata, supraterestra. Facerea Lumii devine arhetipul oricarui gest creator al omului, oricare ar fi planul sau de referinta. De aceea, asezarea într–un teritoriu repeta cosmogonia pornind de la un punct central. Orice atac asupra sa reprezinta o actiune demonica, ce readuce Haosul dragonului sau sarpelui si presupune distrugere, moarte. Desacralizarea trebuie inlocuita cu puritatea dimensiunii sacre. La constituirea asezarii trebuie asumata responsabilitatea actului creator divin, iar jertfele dau conotatia desavarsirii.

Viata religioasa are loc in Istorie, intre rasarit si apus, atribuind valente cosmogonice Lumii, iar experienta sacrului permite intemeierea Lumii pe axa istorica, dezvaluind realul si facand posibila orientarea. Altfel spus, omul religios nu poate trai decat într–o lume sacra, pentru ca doar o asemenea lume participa la fiinta, exista cu adevarat. Daca se rataceste cumva in acest spatiu, el se simte golit de substanta, ca si cum s–ar topi în Haos, si sfirseste prin a se stinge. Omul religios doreste cu ardoare sa locuiasca intr–o lume divina, sa aiba o casa asemanatoare cu casa zeilor, asa cum a fost ea mai tarziu inchipuita prin temple si sanctuare. El e insetat dupa adevar si-si poate gasi pacea interioara doar dupa descoperirea izvorului realitatii absolute. In misiunea sa, pe langa Spatiu, individul e ajutat de Timp...