Sensuri Originare ale Filosofiei

Inca din momentul auroral al aparitiei filosofiei, filosoful s-a vazut nevoit,din modestie sau din obligatie, sa imparta intelepciunea cu altii. Dupa formula tarzie si explicita a lui Platon, nimeni nu detine (intreg) adevarul, ci numai participa la el.

Filosofia este - alături de ştiinţă, religie, artă - un domeniu specific al culturii, o manifestare specializată a spiritului uman. Etimologic, înseamnă "dragoste de înţelepciune". Pe lângă această accepţiune, la gânditorii greci filosofia mai este definită şi în alte moduri. Astfel, din punct de vedere al obiectului, filosofia este "cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt" - deci a temeiului existenţelor, a naturii celor ce sunt -, precum şi "cunoaştere a celor divine şi omeneşti", a realităţii ultime, necondiţionate, originare, de ordinul esenţei prin care se legitimează tot ceea ce este sau poate să fie. Din punctul de vedere al scopului imediat, "filosofia este pregătire pentru moarte", oferind modele de viaţă demnă, repere şi criterii valorice; evident, întrucât nu trăim oricât, nu putem trăi oricum. Definiţia provenită din scopurile şi aspiraţiile mai îndepărtate ale filosofiei îndeamnă fiinţa umană la "asemănare cu divinitatea, pe cât îi stă omului în putinţă" , adică la autoperfecţionare spirituală şi împlinire morală. Aceste teme de reflecţie sunt abordate sistematic şi în termeni conceptuali în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei: ontologia (teoria generală a existenţei), gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii), axiologia (teoria generală a valorilor), antropologia (teoria filosofică ce-şi propune interpretări de sinteză asupra condiţiei umane), praxiologia (teoria generală a acţiunii) ş.a.

Deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropria sub raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente. Dacă sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă transpar în şi prin concreteţea semnificantă a imaginilor – şi prin care lumea unică, imaginară a operei în cauză apare, se actualizează –, sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna fixate conceptual, discursiv. Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea termenilor lingvistici, inclusiv a conceptelor; intuiţia, imaginarul, viziunea restituie limbajului un câmp semantic disponibil la echivoc, ambiguitate, pluralitate a liniilor de sens în receptări subiective – multiple şi, în acelaşi timp, legitime –, astfel încât dispoziţia contemplativă este amplificată şi tensionată, fără a urmări finalizarea unui interes expres de cunoaştere. Discursul filosofic apelează la categorii, aparat critic, argumente sistematice, abstracţii fără suport intuitiv; expresivitaea sa teoretică este totdeauna deosebită - ca structură şi intenţionalitate - de expresivitatea artistică.