Sfârșitul Istoriei

Pornind de la premisa că istoria reprezintă un curs al evenimentelor imprimat de progres în toate ipostazele sale: economic, politic, ştiintific, artistic etc., un reputat sociolog german, Arnold Gehlen, a avansat ideea unui sfârşit al istoriei. În opinia sa, societăţile contemporane post-industriale şi-au gripat resorturile inovative şi nu fac altceva decât să-şi reproducă structurile actuale, inaugurând astfel o eră “post-istorică”.

Însă, nimic nou sub soare… Ideea unui sfârşit al Istoriei o întâlnim cu aproape două secole mai înainte în celebra prelegere a lui Hegel despre filosofia istoriei. Departe de o fi o derulare haotică de evenimente, Istoria este, în viziunea lui Hegel, procesiunea Spiritului universal în timp. Spiritul divin urmăreşte prin această “epifanie” succesivă să ajungă la Adevărul său, la Conştiinţa lui de sine. Ca atare, Istoria este un curs orientat spre un scop, are un sens ineluctabil. Spiritul absolut se serveşte în acest periplu al regăsirii de sine care este Istoria, de fiinţele umane. În natură oamenii trăiau într-un orizont temporal inert pe care l-am putea numi (urmându-l pe Hegel) pre-istorie. Spiritul divin a descătuşat omenirea din timpul încremenit al pre-istoriei şi i-a încredinţat misiunea sacră a producerii Istoriei. Această misiune este încheiată o dată cu apariţia statului de drept (pe care Hegel îl aureolează caracterizându-l drept “ideea divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ”). Prin intermediul statului de drept sunt realizate în mod concret (în mediul Istoriei) două principii fundamentale ale proiectului divin: al libertăţii şi al egalităţii. Aceste principii sunt un nec plus ultra al Istoriei, nu mai pot fi ameliorate. Pentru Hegel ceasul Istoriei s-a oprit în anul de graţie 1806, an în care Napoleon repurtează victoria de la Jena. Acest eveniment militar semnifică, în contextul Istoriei ca proiect divin, un triumf al Idealurilor Revoluţiei franceze, al libertăţii şi egalităţii, deci un sfârşit al Istoriei.

Viziunea lui Hegel asupra istoriei va fi reluată în secolul (post-istoric) al XX-lea de filosoful francez Alexandre Kojeve în admirabila sa lucrare închinată maestrului său spiritual . În concepţia lui Kojeve, sfârşitul istoriei coincide cu sfârşitul omului. Nu este vorba de extincţia speciei umane ca efect al unei catastrofe naturale. Omul rămâne intact ca entitate biologică. Ceea ce se atrofiază la nivelul existenţei sale este dimensiunea istorică: omul post-istoric trăieşte, dar nu mai acţionează în mod veritabil: “De fapt, sfârşitul Timpului uman sau al Istoriei, altfel spus aneantizarea definitivă a omului propriu-zis sau a individului liber şi istoric, înseamnă pur şi simplu încetarea Acţiunii în sensul tare al termenului.” Acţiuni în sens autentic sunt războaiele şi revoluţiile care fac să pulseze sângele în arterele Istoriei. Instaurarea păcii post-istorice coincide cu oprirea “motoarelor” progresului.

Sfârşitul istoriei marchează de asemenea ieşirea din scenă a filosofiei. Apetitul diminuat pentru schimbare îl determină pe individul post-istoric să renunţe la a mai pune sub semnul întrebării principiile care stau la baza cunoaşterii de sine omului şi a lumii în care trăieşte. In timpul post-istoric omul substituie meditaţia cu jubilaţia. Arta, jocul, iubirea rămân în recuzita sa existenţială ca surse de delectare. În termeni asemănători descrie Karl Marx “sfârşitul preistoriei şi debutul istoriei veritabile”. Potrivit patriarhului ateu al comunismului ceea ce asigura pre-istoriei combustia internă era “lupta de clasă”. Antagonismul între exploatat şi exploatator, (între stăpân şi sclav în terminologia hegeliană) este suprimat prin victoria perdantei tradiţionale – clasa exploatată. Aceasta biruinţă “istorică” în limbaj marxist (post-istorică în jargonul lui Kojeve) creează premisele instaurării comunismului, o societate ideală în care fiecare individ munceşte din plăcere. Comunismul nu însemnă doar concilierea omului cu semenul său (cu lupul uman al lui Hobbes), ci şi armonizarea omului cu natura.

În paradisul comunist, munca nu se mai înscrie în ecuaţia “exploatării omului de către om”, dar nu mai însemnă nici o luptă acerbă prin care omul învinge rezistenţa oarbă, iraţională a naturii, ci devine o activitate hedonistă, care îi procură omului o satisfacţie “naturală”. În comunism omul redevine o fiinţă naturală, se întoarce la datele lui iniţiale, biologice. Kojeve vede în această revenire a omului “comunist” la natură o dez-umanizare, un pas istoric... în afara istoriei.

Kojeve susţine că sfârşiul istoriei aduce cu sine un colaps (o “aneantizare definitivă”) al omului. Cercul istoriei se închide prin întâlnirea omului post-istoric cu cel pre-istoric într-o vitalitate frustră alimentată de redeşteptarea instinctelor primare. Exemplarele post-istorice ale speciei homo sapiens, trăind sub auspiciile abundenţei şi ale securităţii depline, vor dezvolta un comportament similar celui animal. Arta va deveni o imitaţie grosieră, la propriu a naturii: “oamenii îşi vor construi edificiile şi operele lor de artă aşa cum păsările îşi construiesc cuiburile şi păianjenii îşi ţes pânzele, vor executa concertele muzicale urmând exemplul broaştelor şi greierilor.”