Sfârșitul Marii Arte la Hegel

Cronica mortii artei ne duce, astfel, la o tema formulata înca în Fenomenologia spiritului de catre Hegel. Dupa cum constata filosoful german, „încrederea în legile eterne ale zeilor a amutit asemeni oracolelor care le faceau cunoscute. Statuile sunt acum doar cadavre parasite de sufletul lor viu, imnurile sânt doar cuvinte din care credinta s-a retras, mesele zeilor au ramas fara hrana lor spirituala, iar constiinta nu-si mai regaseste,dupa jocurile si serbarile sale, unitatea fericita cu esenta. Operelor Muzei le lipseste forta spiritului(...) ele sânt numai ceea ce sânt pentru noi – fructe frumoase, culese din pom; o soarta binevoitoare ni le-a oferit, dar fara viata reala a fiintarii lor.”

Alaturi de fecvent evocata moarte a lui Dumnezeu sau a Omului, alaturi de proclamatul sfârsit al metafizicii, al istoriei, sau chiar al realului, un alt sfârsi este denuntat în zilele noastre si înca o stafie bântuie Europa – cea a artei.

Desi aceasta sintagma eschatologica la moda este controversata, corespondenta sa cu starea reala a artei este pusa sub semnul întrebarii, ea lasa sa transpara o strategie discursiva pe care nu o putem ignora si asupra careia trebuie sa reflectam.

Acceptând, prin absurd, ipoteza mortii artei, trebuie sa ne întrebam ce ar putea însemna aceasta „moarte” si cum ar fi putut surveni: în chip natural sau prin violenta? Determinata de cauze interne sau externe? Altfel spus a murit arta de batrânete sau este vorba de „sinucidere„ ori „crima” ?

Momentul Hegel, în cronica folosofica a artei, este cel mai important, acesta proclamând artei un diagnostic necrutator: ”Arta nu mai ofera acea satisfactie a nevoilor spirituale pe care timpuri anterioare si popoare au cautat-o în ea, si au aflat-o numai în ea. Zilele frumoase ale artei eline, ca si epoca de aur a evului mediu de mai târziu, au trecut(...) Arta este si ramâne pentru noi, în privinta destinatiei ei supreme, ceva ce apartine trecutului.” Aceasta a fost profetia hegeliana pe care unii filosofi au contestat-o cu vehementa.

Tot în acreditarea acestei conceptii merge si filosoful Gianni Vattimo, ce afirma ca acest concept al mortii artei, ca multe alte concepte hegeline, s-a dovedit profetic în ceea ce priveste evolutiile verificate în societatea industriala târzie,chiar daca nu exact în sensul pe care îl avea la Hegel, ci mai curând într-un (triplu) sens pervertit în mod ciudat: sfîrsit al artei ca fapt specific, separat de restul experientei, estetizare a culturii de masa si sinucudere a artei „autentice”.

Aceasta afirmatie a stârnit o serie de controverse tocmai datorita faptului ca nu a fost înteleasa adegvat. Prima cofuzie ce trebuie evitata este identificarea sa cu ideea sfârsitului artei luata în sensul comun, empiric; o alta confuzie este întelegerea sfârsitului artei ca epuizare a abilitatii practic-artistice. Hegel nu s-a gândit sa prevesteasca sfârsitul meseriei artistice, afirmând , dimpotriva, în Prelegeri de estetica, ca putem spera ca arta se va dezvolta si perfectiona tot mai mult.

Se poate spune ca în în pofida excelentei sale plastice, din cauza unei neputinte care nu este numai a ei, ci si a privitorilor care o contempla, arta a pierdut ceva, nemaiputându-si îndeplini functia originara. Pe scurt spus, a pierdut realitatea veritabila a spiritului.

Drept urmare, arta a încetat sa mai fie o forma vie, pierzând locul superior pe care îl ocupase în cadrul dialecticii formelor spiritului absolut(expresia lui sensibila) si a formelor umanitatii(expresia spiritului unui popor).

Pentru a întelege sensul exact al acestei pierderi, teza sfârsitului artei trebuie plasata în cadrul speculativ al sistemului hegelian, iar acesta în contextul istoric al romantismului german.