Spațiul și timpul în viziunea lui Immanuel Kant

Inca din perioada lor incipienta, cele doua moduri de gandire – filosofia si stiinta– s-au aflat in stransa legatura, gandirea speculativa fiind intotdeauna tributara descoperirilor din domeniul stiintelor naturii.

Astfel, chiar Thales , considerat din punct de vedere cronologic, primul filosof european, isi fondeaza teoria care i-a adus acest statut pe o realitate (demonstrata acum experimental) pe care grecii antici au intuit-o cu mai bine de doua milenii si jumatate in urma : primele forme de viata au aparut in apa, aceasta fiind neincetat si una dintre conditiile esentiale vietii. Pe de alta parte, Pitagora si pitagoricii au avut ca punct de plecare in demersul lor metafizic relatiile matematice si armonice , pe care ei insisi le studiau.

Facand un salt in timp, Kant nu ar fi putut sa-si elaboreze sistemul expus in lucrarile sale, daca nu ar fi existat fizica lui Newton ; cu siguranta ca nici marii filosofi ai secolelor XIX-XX (dintre care F. Nietzche, B. Russell , K. Popper, sau chiar J. P. Sartre) nu ar fi putut scrie asa cum au facut-o daca stiinta ar fi fost retrograda. Insa – idee venita chiar din interiorul « doctrinei » , cum s-ar exprima J. G. Fichte – « filosofia ajunge mereu cu un ceas in urma ».

De-a lungul istoriei , filosofia a propus, stiinta a descris, iar filosofia stiintei a explicat fenomenele si conditiile lor de posibilitate. Poate ca raspunsuri la intrebarea « Cum este posibila viata ? » constitue, de asemenea, una dintre preocuparile primordiale ale stiintei si filosofiei. De asemenea, dintre toate ramurile filosofiei, reflectia despre spatiu si timp este cel mai strans legata de natura teoriei fizice.

Ma voi opri, asa cum preconizeaza si titlul eseului , asupra problematicii spatiu-timp, privita din perspectiva filosofului Immanuel Kant.

Primul pas facut spre o filosofie critica a fost « Disertatia Inaugurala » . In aceasta lucrare, Kant expune pentru prima data conceptia sa referitoare la spatiu si timp, conform careia putem avea o cunoastere a priori a spatiului si a timpului numai pentru ca ele sunt forme impuse de propriile noastre minti asupra experientei.

O relatare mult mai vasta se regaseste in « Critica ratiunii pure ». In partea intai a « Teoriei transcendentale a elementelor » , denumita « Estetica transcendentala », Kant expune in prima sectiune conceptiile despre spatiu, pentru ca in cea de-a doua sectiune sa vorbeasca despre timp. Dar, inainte de a relata convingerile filosofului asupra celor doua notiuni, este necesara intelegerea terminologiei folosite de catre autor. De aceea voi trece in vedere, prezentand foarte succint, cateva dintre ideile de baza ale filosofiei kantiene.

« Estetica trancendentala » face referire la cunoasterea senzoriala. Marele merit al lui Kant este, pe linie gnoseologica, acela de a fi separat cu strictete sensibilitatea de intelect, spre deosebire de empiristii senzualisti englezi.

Potrivit lui Kant, Estetica sa reprezinta o izolare a sensibilitatii de intelect. Ea are in acelasi timp si un caracter transcendental, adica desemneaza cunosterea ce se ocupa nu de obiecte, ci de modul in care noi ajungem la cunosterea acestor obiecte, deci o raportare nu la esenta, ci la fenomen. De asemenea, o cunostinta transcendentala tine fie de sensibilitate, fie de intelect.

Rezulta din toate acestea ca transcendentalul e parte a domeniului cunoasterii, deci al subiectivitatii, si nu al obiectivitaii.

Noutatea adusa de filosof acestei conceptii consta in faptul ca transcendentalul presupune un mod de cunoastere a priori, deci inainte de confruntarea subiectului cu obiectul.

Un alt concept specific filosofiei kantiene este intuitia. Acesteia ii este atribuit rolul de a realiza o legatura directa, nemijlocita intre cunoastere si obiectele cunoasterii. Pentru ca aceasta sa isi indeplineasca rolul avem nevoie de un obiect al cunoasterii care sa ne afecteze simtirea indiferent in ce mod.

Intervine aici un nou concept ce isi cere definitia si anume sensibilitatea, sau altfel spus, capacitatea de a primi reprezentari prin modul in care suntem afectati de obiecte. Acest efect pe care obiectul il savarseste asupra sensibilitatii va purta numele de senzatie (obiectul este ceea ce ne produce senzatii).

Prin referirea ei la o anumita senzatie, intuitia capata caracter empiric, iar obiectul nedeterminat al acestei intuitii empirice se numeste fenomen. In calitatea sa de obiect, fenomenul are doua componente: materie-corespunzatoare senzatiei si data a posteriori- si forma-adica modul de organizare a diversitatii senzoriale in cadrul sensibilitatii, data a priori.

Kant considera ca exista reprezentari sau intuitii pure , independente de orice senzatie, altfel spus ca exista forme pure ale sensibilitatii, independente de materie, deci si de prezenta obiectului cunoasterii. Aceste forme pure a priori ale sensibilitatii sunt spatiul si timpul.

Ce este spatiul ? In general, raspunsurile privitoare la aceasta intrebare sunt nemultumitoare (exemplu : o substanta), mergand uneori pana la autoironie : « un nimic cu trei dimensiuni » (Spencer).

Spatiul este un mediu omogen si infinit in care sunt situate obiectele sensibile . El aminteste de una dintre calitatile prime ale substantei si anume intinderea sau extensiunea. Dar, distinctia dintre cele doua dimensiuni este clar evidenta : spatiul are trei dimensiuni, intinderea doar doua ; aceasta din urma este o suprafata, in timp ce spatiul este un volum. Kant considera spatiul ca fapt de intuitie indivizibila, pe cand intuitia corespunde unei suprafete materiale infinit divizibile. Notiunea de spatiu este asadar o notiune cantitativa, care nu poate fi inteleasa pe plan intelectual. Contrar acestuia intinderea este masurabila si se desfasoara cu exactitate prin raportul dintre obiecte.