Statul Bunăstării în Conceptia lui F A Hayek

1. Sensul statului bunăstării

În momentul în care auzim expresia „statul bunăstării” ne gândim la un stat al cărui obiectiv este bunăstarea generală şi nu doar bunăstarea unor indivizi sau a unor grupuri. Hayek afirmă că expresia este uneori folosită pentru a descrie un stat care nu se limitează la apărarea legii şi a ordinii, ci are şi o serie de alte preocupări, măsurile coercitive ale statului sunt singurele care trebuiesc înfrânate. Mai toate guvernele moderne s-au arătat preocupare în a rezolva problemele legate de sărăcie, sănătate şi sistemele educaţionale. Astfel de preocupări ale guvernelor se dovedesc a fi unele normale, şi este de dorit ca în momentul în care creşte avuţia naţională guvernul să acorde o mai mare atenţie soluţionării acestor probleme. „Cu greu s-ar putea nega faptul că pe măsură ce devenim mai bogaţi va creşte treptat acel minim de subzistenţă pe care comunitatea l-a asigurat totdeauna celor incapabili să-şi poarte singuri de grijă şi că – în mod eficient şi fără a leza pe nimeni – guvernul ar putea sprijini sau chiar conduce asemenea acţiuni. Nu există motiv pentru care guvernul nu ar putea să joace vreun rol sau chiar să preia iniţiativa în domenii precum asigurările sociale sau educaţia sau să soluţioneze temporar anumite demersuri experimentale.”

În anumite concepţii nu există motiv pentru care guvernul să nu fie preocupat sau chiar să acţioneze pentru îmbunătăţirea anumitor situaţii, cum ar fi de exemplu în cazul serviciilor medicale, sau în îmbunătăţirea situaţie celor ce se confruntă cu sărăcia. Hayek atrage însă atenţia asupra faptului că problema nu se rezumă la aceste scopuri ci se extinde asupra metodelor folosite de guvern pentru a rezolva anumite probleme.

Statul nu trebuie înţeles doar ca fiind caracterizat de un aparat coercitiv ci el trebuie privit ca pe un furnizor de servicii. Hayek e de părere că serviciile pe care statul trebuie să le asigure sunt aplicarea legii, apărarea faţă de adversarii externi, dar şi anumite servicii pe care piaţa din diverse motive nu le poate furniza. Prin furnizarea către cetăţeni a anumitor servicii, statul contribuie la realizarea anumitor scopuri ce nu ar putea fi atinse prin alte modalităţi. Serviciile pe care le oferă statul sunt finanţate prin intermediul impozitelor. Statul în calitate de prestator de servicii poate ajuta la realizarea anumitor scopuri, însă trebuie să aibă grijă să nu provoace nimănui lezări ale drepturilor. Hayek precizează că aceste servicii pe care le furnizează statul sunt de fapt exerciţii ale puterii coercitive ale guvernului, întemeindu-se pe pretenţia sa de a deţine drepturi exclusive în anumite domenii, ceea ce reprezintă cu adevărat o ameninţare la adresa libertăţii. În condiţiile în care guvernul este singurul prestator al anumitor produse, el poate impune absolut orice restricţii, cum ar fi de exemplu taxele pe care le impune statul în cazul reţelelor de comunicaţii. Prin faptul că serviciile pe care le oferă statul, nu pot fi furnizate de către alt agent al pieţei libere, acestea ajunge să deţină monopol în domeniile respective, ceea ce poate reprezenta un adevărat pericol pentru libertatea indivizilor.

În condiţiile în care termenul de „stat al bunăstării” nu se atribuie unui sistem definit, în anumite circumstanţe societatea liberă devine dezirabilă precum în altele nu, elementele ce se află în spatele termenului de stat al bunăstării poate leza libertatea.

Hayek consideră că anumite obiective ale statului bunăstării pot fi atinse fără a avea consecinţe nefavorabile în sfera libertăţii individuale, deşi nu prin intermediul metodelor cele mai cunoscute şi evidente. Hayek apreciind că „alte metode pot fi şi ele îndeplinite până la un anumit punct, deşi cu costuri mult mai mari decât îşi închipuie sau ar fi dispusă lumea să suporte, sau doar lent şi gradual, pe măsură ce sporeşte avuţia; în fine că există altele ce nu pot fi realizate într-o societate ce doreşte prezervarea libertăţii personale”. Nu toate metodele prin care statul poate să-şi atingă scopurile sunt aprobate şi de cetăţeni, unele din motive strict financiare, acestea având costuri mult prea mari în comparaţie cu resursele financiare de care dispune populaţia. Construirea sau amenajarea unor parcuri, săli de sport, teatre, de care s-ar bucura toţi membrii unei comunităţi, este finanţată de către stat, deşi nu toţi cetăţenii unui stat s-ar bucura de dotările unei sări de sport din oraşul “X”, acestea fiind utilizate în special de locuitorii oraşului respectiv. Din acest motiv nu statul ar trebui să furnizeze fondurile necesare unor astfel de proiecte ci autorităţile locale.