Statul și Coerciția

I.Ce se înţelege prin coerciţie

În sensul comun „coerciţia” este constrângere, cum ar fi de exemplu manipularea unor indivizi de către alţii prin intermediul ameninţării.

F. A. Hayek susţine că a fi supus coerciţiei înseamnă a acţiona în conformitate cu voinţa altcuiva, adică o persoană este supusă coerciţiei atunci când acţiunea sa este dirijată în vederea atingerii scopurilor unei alte persoane, şi nu în vederea atingerii propriului ţel, obiectiv. Despre cel care este supus la coerciţie nu putem spune că este lipsit de posibilitatea de a alege, pentru că în lipsa acestei posibilităţi ar însemna că acesta nu acţionează. Chiar dacă în cazul coerciţiei facultăţile mintale ale celui supus la coerciţie sunt utilizate în vederea atingerii scopurilor celui ce supune la coerciţie, asta nu înseamnă că acest individ se află în imposibilitatea de a alege, altceva decât ceea ce doreşte cel ce îl supune la coerciţie, pentru că el este cel care decide care este răul cel mai mic, în anumite circumstanţe în care se află. Însă chiar dacă cel supus la coerciţie poate să alegă, el alege doar ce doreşte cel ce îl supune la coerciţie, el nu îşi poate folosi propriile facultăţi mintale în interes propriu. Celor constrânşi le rămâne, invariabil, o oarecare doză de libertate, iar rolul constrângătorului constă tocmai în a regiza lucrurile de aşa natură încât răul ce vine din a te conforma cerinţelor acestuia e mai mic decât răul cauzat de realizarea ameninţării.

F. A. Hayek ne atrage atenţia asupra faptului că nu toate influenţele pe care le poate exercita o persoană asupra altor oameni pot fi catalogate ca fiind acte de coerciţie. Pentru că nu în toate cazurile influenţa pe care o putem exercita asupra altor oameni, îi determină pe cei din urmă, să adopte un anumit tip de comportament cum se întâmplă în cazul coerciţiei. Cum ar fi în cazul în care ne dorim foarte tare un obiect, ca de exemplu o carte, dar altcineva cumpăra ultimul exemplar al cărţii respective, asta nu înseamnă că cel ce a cumpărat cartea pe care mi-o doream, mă supune la coerciţie.

Având în vedere faptul că prin intermediul coerciţiei indivizilor li se pune o piedică în utilizarea propriilor facultăţi intelectuale în scopuri proprii, deşi individul face tot ce stă în puterile sale pentru a realiza interesele imediate, coerciţia este caracterizată ca fiind rea pentru indivizii asupra cărora este exercitată.

După ce am înţeles ce înseamnă coerciţia ne putem întreba „În ce condiţii suntem supuşi coerciţiei?”. Ştiind că a fi supus coerciţiei înseamnă a acţiona după voinţa unei alte persoane, înţelegem că persoana care ne supune la coerciţie are o mare influentă asupra noastră. Capacitatea de a supune la coerciţie este oferită de „puterea de a-i forţa pe alţii să servească voinţa altcuiva, prin provocarea unui rău”. Deţinerea unor mari puteri, de către unii oameni, dacă nu sunt limitate de nişte puteri mai mari, le permite acestora să îi supună la coerciţie pe oamenii ce nu dispun de asemenea puteri. După cum spune Montesquieu „experienţa constantă ne arată că orice om investit cu putere este capabil să abuzeze de ea şi să-şi ducă autoritatea cât de departe poate”. Cu cât o persoană dispune de o putere mai mare cu atât ea va dispune de o putere coercitivă mai mare.

Hayek susţine că „un monopolist ar putea exercita o adevărata coerciţie dacă ar fi să spunem, proprietarul unui izvor, într-o oază. Să spunem că alţii s-au stabilit acolo presupunând că vor beneficia întotdeauna de apa la un preţ rezonabil, iar apoi au descoperit că, pentru a supravieţui, nu au altă soluţie decât să facă tot ce le cere proprietarul izvorului, acesta ar fi un caz evident de coerciţie”. Însă dacă produsele sau serviciile pe care le oferă un monopolist sunt produse de care individul se poate lipsi, adică nu sunt esenţiale pentru existenţa sa, cum este apa în exemplul pe care ni-l oferă Hayek, nu se poate vorbi de coerciţie. Puterea de a deţine controlul exclusiv asupra unui produs, cum este în cazul monopolurilor, deşi poate determina anumiţi indivizi să-şi schimbe stilul de viată, în lipsa produselor sau serviciilor oferite de acesta, nu garantează coerciţia atâta timp cât nu este vorba de servicii esenţiale. Un individ poate renunţa la a consuma un anumit produs, dacă asta nu îi pune în pericol viaţa, în momentul în care consideră că preţul acelui produs este prea mare în comparaţie cu satisfacţia pe care i-o oferă. Este decizia sa şi nu a furnizorului acelui produs.