Sursele cunoașterii

nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

Problema genezei si surselor cunoasterii, in masura in care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata in diferite feluri.

Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna intemeiere a cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fost obtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca si numai daca sunt produsul unei surse acreditate. Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democrit obscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitiei simturi – intelect, aparenta – cunoastere a esentei apare in filosofia lui Platon. Stiinta se atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, la cunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure, eterne.

Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII – XVIII au socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofiei cunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa de incredere.

Ganditorii rationalisti si empiristi moderni folosesc cuvantul ,,rationalism” pentru a desemna punctul de vedere ca ratiunea sau intelectul constituie sursa cunoasterii autentice. Tema rationalista a fost dezvoltata prin punerea in contrast a cunoasterii ce isi are sursa in ratiune, cu cea care provine din simturi. Descartes afirma ca numai ,,lumina naturala” sau ,,lumina ratiunii” sadita in noi de Creator, poate sa ne ofere adevarata cunoastere, cunoasterea metafizica si teologica. Primii pasi in metafizica pot fi facuti doar separand intelectul de simturi. Spinoza sustinea ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi este o cunoastere ,,mutilata si confuza”. Leibniz spunea ca numai o cunoastere rationala, pura, o cunoastere care exista in noi de la nastere ne ingaduie accesul spre adevarurile superioare. Simturile, sublinia el, ofera o cunoastere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie sa fie.

Rationalismul, ca pozitie epistemologica, este solidar cu anumite supozitii de natura metafizica, cu ideea ca universul reprezinta un sistem unitar si ordonat. Cu ajutorul ratiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea diversitate a fenomenelor care sunt dezvaluite de simturi.

Descartes caracterizeaza cunoasterea provenita din idei clare si distincte, idei la care se poate ajunge prin reflectie asupra a ceea ce este sadit in ratiunea noastra de la nastere, cunoastere intuitiva. Teza rationalista clasica apare ca inacceptabila pentru multi filosofi ai sec. XX datorita dependentei ei de anumite idei metafizice.

O tema centrala in conceptia rationalista asupra originii si surselor cunoasterii care si-a pastrat actualitatea este tema ideiilor innascute. Acesta tema a fost tratata in dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile inascute sunt idei ce nu sunt primite din afara si nici nu sunt alcatuite de noi, ci ele exista in spirit. Teoria potrivit careia intreaga noastra cunoastere prin ratiune pura isi are sursa in idei innascute va fi reluata de Leibniz. Acesta propune o noua teorie asupra originii adevarurilor necesare ale ratiunii, o teorie de natura sa dea socoteala atat de rolul reflectiei, cat si a experientei, in dobandirea lor. Aceste adevaruri pot fi descoperite doar prin cercetare si osteneala, printr-un mare efort de atentie concentrat asupra a ceea ce se afla in spiritul nostru, efort ce va fi provocat si orientat de impresiile simturilor. Ideile innascute nu ar putea fi dobandite, crede Leibniz, fara stimularea pe care ne-o dau simturile. Ele declanseaza procesul ce duce la actualizarea ideilor innascute. Filosoful german nu neaga contributia simturilor in cunoasterea autentica ce caracterizeaza rationalismul platonic.

Teza empirista radicala spune ca cunoasterea in intregul ei provine din datele simturilor, ca simturile constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Dar aceasta teza nu este intalnita in textele celui care este recunoscut drept fondatorul traditiei empiriste moderne, John Locke. In ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acorda o atentie deosebita problemei originii cunoasterii. El crede ca numai daca vom putea stabili cum iau nastere elementele cunoasterii (idei) vom putea determina intinderea cunoasterii. Teza generala a lui Locke este ca toate ideile, toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in impresiile simturilor, precum si in observatia operatiilor mintii, care formeaza idei complexe pornind de la ideile simple care sunt primele elemente ale cunoasterii. Locke afirma ca de la nastere, mintea este o ,,pagina alba”, o ,,incapere goala” si isi propune sa determine ,,cum intra ideile in minte”. El afirma ca toate ideile noastre proveneau exclusiv din senzatii fizice primite de trup din mediu si imprimate in minte.

Dar daca intreaga noastra cunoastere ar fi limitata la cea care se origineaza in experianta, marginile cunoasterii ar fi destul de inguste. Locke scapa o asemenea concluzie radicala admitand ca oamenii poseda inafara cunoasterii prin experienta si o cunoastere intuitiva precum si o cunoastere demonstrativa. Prin experienta obtinem, cunostinte despre natura exterioara, cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea existentei lui Dumnezeu. De aici rezulta ca Locke, Hume si alti empiristi ai sec. al XVIII – lea nu sustin teza extremista ca tot ceea ce cunoastem ar putea fi derivat din experienta.

Empirismul lui David Hume este inrudit cu cel a lui Locke prin situarea antimetafizica si prin orientarea problemei cunoasterii spre o cercetare de factura psihologica a proceselor si demersurilor de constituire a cunostintelor. Hume formuleaza punctul de vedere empirist asupra surselor cunoasterii cu mai multa claritate si accepta concluzii mai radicale. Teoria lui asupra originilor cunostintelor se intemeiaza pe distinctia dintre ,,impresie” si ,,idee”. Impresiile sunt senzatii si trairi subiective, iar ideile sunt urmele pe care le lasa impresiile sau anticiparea acestora prin imaginatie. Impresiile, afirma Hume, sunt innascute doar in sensul ca se produc prin exercitarea unor facultati sau dispozitii naturale, in timp ce ideile provin intotdeauna din impresii.