Teorii ale dezvoltării vârstnicilor

Teoria continuităţii

Conform teoriei continuităţii, persoanele în vârstă substituie rolurile pierdute cu unele similare, continuând să menţină modalităţi tipice de adaptare la mediu, asigurându-şi astfel echilibrul interior. Se porneşte de la premisa că fiecare individ, indiferent de vârstă., are o personalitate şi un stil de viaţă diferite de ale celorlalţi, că personalitatea joacă un rol major în adaptarea procesului de îmbătrânire. Astfel se justifică diversitatea modelelor de îmbătrânire, dacă se ia în considerare probabila continuitate a stilurilor anterioare individuale.

Persoanele care au fost întotdeauna pasive sau retrase este prea puţin probabil să devină active după pensionare. Pe de altă parte, celor care au fost întotdeauna active, asertive şi implicate social nu le plăcea, susţine această teorie, să îşi petreacă vârsta a treia stând casă.

Această teorie statuează, de fapt, că, pe măsură ce trec anii, fiecare individ devine mai asemănător cu ceea ce a fost în tinereţe. Caracteristicile personalităţii devin mai pronunţate, iar sistemul axiologic mai pregnant. Un individ îmbătrâneşte cu succes dacă menţine o personalitate matură, integrată pe toată perioada vieţii, aceasta fiind condiţia satisfacţiei în viaţă.

Teoria activităţii

Este numită şi teoria implicită a îmbătrânirii.

Această teorie subliniază existenţa unei relaţii strânse între activitate şi satisfacţia vieţii astfel încât deşi individul trece printr-o serie de modificări anatomo-fiziologice şi de sănătate, nevoile psiho-somatice rămân aceleaşi cu cele din perioada adultă.

Persoanele vârstnice care îmbătrânesc în condiţii optime sunt cei care rămân active, rezistând în acest fel retragerii din lumea socială.

Continuarea implicării, ca modalitate de sprijinire a integrării sociale a bătrânilor, este reflectată în eforturile de identificare a noi roluri care să conducă la dezvoltarea de noi responsabilităţi şi obligaţii.

Teoria activităţii vorbeşte puţin despre ce se întâmplă cu oamenii atunci când nu reuşesc să menţină standardele vieţii adulte. Eşuând în conştientizarea dimensiunilor personalităţii, teoria nu explică de ce unele persoane în vârstă sunt pasive şi fericite, în timp ce altele sunt foarte active, dar nefericite.

Aceasta teorie sustine ca indivizii care isi prelungesc activitatile din perioada maturitatii , sa isi inlocuiasca prietenii diparuti cu altii noi vor fi mai bine adaptati pentru anii pensionarii. Batranii traiesc un grad inalt de satisfactie daca :

- se bucura de activitati zilnice

- vad propria viata ca implinita, valoroasa

- au o imagine de sine pozitiva

- au simtul umorului dezvoltat

- au un stil de viata moderat

- prezinta capacitatea de a vedea lucrurile in perspective.

Activitatile neoficiale realizate cu prieteni, familie, in gospodarie pot sa aduca cea mai mare satisfactie.

Activitatile oficiale pot determina deteriorarea imaginii de sine, prin aparitia unui ritm de munca sau a unei tehnologii , careia individual nu ii poate face fata.

Teoria activitatii presupune disparitia sau renuntarea la unele roluri si inlocuirea sau reconstruirea altora, daca individul dispune de resurse economice si sociale care sa ii permita organizarea propriei vieti; daca individul este pensionar si sufera un declin dramatic al veniturilor aceste substituiri de rol sunt dificile. Intrarea in perioada de pensionare echivaleaza cu o regresie, in care are loc o restructurare a intregului complex psiho-social. Cele 4 subidentitati de rol din perioada de maturitate ( marital, professional, parental si socio-cetatenesc) sufera o comprimare, iar altele o dilatare:

- subidentitatea profesionala se dezintegreaza si de dezoficializeaza, integrandu-se in subidentitatea social-obsteasca.

- subidentitatea maritala ramane pana la pierderea partenerului de viata

- subidentitatea parentala intra intr-o relativa expansiune datorita aparitiei nepotilor.

Weiss sustine ca pierderile de rol sau subidentitatile se pot inlocui prin socializare, interactionand cu semenii.