Umanismul

Itroducere

Ce numim curent literar?

Curentul literar este greu de definit, el desmnînd o realitate(cea artistică) de o complexitate uriaşă, în continuă prefacere şi reaşezarea, în primul rînd recalcitrantă la etichetări şi delimitări stricte,definitive. O definiţie ca aceea propusă de „Dicţionarul de termeni literari (1976): „Mişcare literară de o anumită amploare şi durată; convergenţă a unor principii generale de o natură complexă(artistică, ideologică, filosofică), exprimate în literatură, care se pot subsuma unor viziuni comune într-o anumită perioadă istorică(…);

Rezultantă generală a tendinţelor unei epoci” îşi asigură o doză confortabilă de flexibilitate, dar şi de o inevitabilă imprecizie. Oricum, periodizarea, chiar discutabilă şi controversată, este indispensabilă istoriei literare, iar încercarea de a o organiza, de a rîndui, de a da nume, specific omenesc.

„Curentul literar poate fi definit ca manifestarea activă, determinată de condiţiile social-istorice, a scriitorilor trăind cu aproximaţie în aceeaşi epocă şi avînd un crez estetic comun concretizat în operele lor(…)”

(VIOREL ALECU, Curentele literare…)

„Între curentele literare nu sunt posibile delimitări stabile. În aceeaşi epocă pot coexista mai multe mişcări,ele se pot întîlni chiar în opera aceluiaşi scriitor.Elementele se întrepătrund generînd fenomenele complexe nu totdeauna uşor de determinat. În literatura franceză se vorbeşte despre un romantism al clasicilor(Emile Deschaneli,Le Romantisme des Classiques) şi despre un clasicism al romanticilor (Pierre Moreau,Le Classicisme des Romantiques)”

(VIOREL ALECU,Curentele literare…)

„Aşadar, curentul literar este un complex de însuşiri ideatice, de însuşiri ale lumii reprezentate şi de însuşiri ale speciei, compoziţiei şi limbajului .Particularitatea sa, irepetabilitatea nu rezidă, de obicei, în diferitele elemente,pentru că acestea pot fi găsite şi în curentele literare mai timpurii şi în cele paralele, ci în intensitatea cantitativă a acestor însuşiri şi în structura întregului pe care îl formează (…)

De aici se impune definiţia potrivit căreia curentul literar este un produs modelat structural, sau poate,- dacă ne permitem să permitem să propunem un astfel de termen- el are caracter structuroidal (…)

Curentul literar este o construcţie cu caracter tipologic. O asemenea expresie semnifică o anumită idealizare a faptelor literare empirice pe care le conţine un asemenea curent literar dat: nu există operă singulară care să exemplifice toate însuşirile lui (…)Curentul literar este, totodată, o construcţie dinamică: componentele ei sunt, de regulă, evolutive , parţial-alternative…”

( H. MARKIEWICZ,Conceptele ştiinţei

Trad.C.Geambaşu)

Umanism

Termenul de Umanism (din latină:humanitas=omenie,umanitate) are două semnificatii:

1. Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orieetîndu-se în special asupra omului ca individ. Omul constitue astfel valoarea supremă, este un scop in sine si nu mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axîndu-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor trascendentale cum ar fi dependenţa de credintă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţiidivine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerînd că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot provincialiste.

2. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii,apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană pînă în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.

Istoric

Ca prin reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care „omul este măsura tuturor lucrurilor”.Termenul de „humanitas” îl întîlnim deja în scrierile lui Cicer, în care omul ocupă un loc aparte printre alte vieţuetoare.În Evul Mediu, se vorbeşte despre „humaniores litterae”,care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de artă (artes liberales), spre deosebire de „diviniores litterae”,care îşi au studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie. În secolul al XVI-lea, „umaniştii” studiau ceea ce ei numeau „umanităţile”(studia umanitatis),înţelegîndu-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai Renaşterii,noţiunea de”humanitas” avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cultură care, desăvîrşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest nume. Cuvîntul „Umanism” în înţelesul actual apare mult mai tîrziu, şi anume în 1808 în scrierea lui Fridrich Immanuel Niethammer.

„Umanismul e organizarea vieţii, deci morala,politică,literatură; e cunoaştere prin mijloace omeneşti, nu prin revelaţie, care se transmite prin tradiţie, prin texte şi poate

părea autoritate impusă , dar pe care omul o poate pune oricînd sub semnul întrebării. Cunoaştere a omului însuşi şi a diverselor sale manifestări. Toate acestea reprezintă,istoriceşte vorbind, nu doar unul, ci mai multe umanisme susceptibile de a se contrazice(…)Umanismul poartă în sine contradicţia, în complexitatea însăşi a noţiunii de om.”

(PIERRE BARRIERE, trad. Irina Petraş)

Umanismul European

Contextul politic, economic şi social în care apare

Societatea din Epoca Medievală este dominată de către o economie naturală închisă, cu o circulaţie restrânsă a mărfurilor, şi care este puţin favorabilă progreselor. Organizarea socială este întemeiată pe dependenţa servilă sau pe cea vasalică, pe sistemul corporatist, în care omul era considerat precum un element al unei colectivităţi constituite (obşte, breaslă, stare socială etc.) nu reuşea să încurajeze o dezvoltare spectaculoasă a societăţii. Biserica controla gândirea şi viaţa culturală. Abaterile de orice fel de la modul de a gândi al Bisericii era considerată drept erezie şi era pedepsită într-un mod foarte aspru.

Toate acestea se află în concordanţă cu existenţa unei societăţi tipice tradiţionale, dar ele nu mai reuşeau să corespundă noilor realităţi economice care erau impuse de dezvoltarea oraşelor şi de apariţia unei noi pături sociale care va reuşi să ocupe un rol important în această perioadă, anume burghezia.