Analiza instrumentelor de politică monetară ale Băncii Naționale a României

CAPITOLUL 1 - INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

1.1. Definirea politicii monetare și obiectivul fundamental al acesteia

În lucrarea “European Union Politics”, Cini (2007, p.322) descrie politica monetară ca fiind “acea componentă a politicii economice având ca țel influențarea ofertei de monedă și a condițiilor de creditare, iar instituția responsabilă de realizarea acestui obiectiv este Banca Centrală”.

De asemenea, aceasta are un rol foarte important în ceea ce privește limitarea inflației la nivelul economiei. Conceptul de politică monetară poate fi definit drept “ansamblul de măsuri luate de către Banca Centrală sau autoritatea monetară, în vederea exercitării unei influențe asupra dezvoltării economiei, precum și pentru a asigura stabilitatea cursului valutar și, în mod obligatoriu, stabilitatea prețurilor - obiectivul fundamental al oricărei bănci centrale”. Prin reglarea cantității de monedă, se dorește a se controla lichiditatea în economie astfel încât să se evite inflația sau să fie redusă pe cât posibil. Acțiunile de politică monetară trebuie să aibă efect asupra activităților bancare.

O altă definiție a politicii monetare se referă la aceasta ca la un “un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice”.

Progresul gândirii economice și al sistemului monetar au determinat evoluția politicii monetare. De-a lungul secolelor, politica monetară avea în vedere deciziile de batere a monedei metalice, precum și tipărirea banilor de hârtie. Obiectivul păstrării etalonului aur (paritatea între aur și bancnote) a avut un impact în crearea băncilor centrale, cu drept de emisie monetară.

În prezent, obiectivul fundamental acceptat unanim atât în teorie, cât și în practică este cel de menținere a stabilității prețurilor, care se traduce printr-o inflație redusă, pozitivă și stabilă. Acest obiectiv este exercitat indirect, deoarece mecanismul de transmitere al politicii monetare este unul complex, iar efectele se fac cunoscute după un timp mai îndelungat.

Responsabilitatea îndeplinirii obiectivului fundamental revine Băncii Centrale, care deține monopolul în formularea și transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare. Așa cum menționează Faugere (2000, p.57), obiectivele macroeconomice clasice sunt: creșterea economică, deplina ocupare a forței de muncă și stabilitatea prețurilor. Dintre acestea, majoritatea băncilor și inclusiv Banca Centrală Europeană au ales să urmărească drept scop fundamental păstrarea unei stabilități în ceea ce privește prețurile. Totuși, se susține că “vor fi susținute și politicile economice la nivelul Comunității, cu scopul obținerii unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă și a unei creșteri sustenabile noninflaționiste”. Același autor precizează că “evitarea inflației și a deflației prelungite cunosc o concretizare în creșterea anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum sub 2% pentru zona euro. Având statutul de creator de politică monetară, Banca Centrală Europeană va stabili rata dobânzii pe termen scurt pentru sistemul euro, ceea ce va acționa asemenea unui barometru pentru alte rate ale dobânzi, influențând controlului inflației”.

Stoica (2003, p.504) descrie Banca Centrală ca fiind “o autoritate investită cu prerogative legale de reglementare a activității bancare dintr-o țară, emisiune bănească, influențarea directă și indirectă a costului creditului din țara respectivă, acordarea de împrumuturi statului, asigurarea stabilității monedei naționale”. Aceasta ocupă locul din fruntea sistemului bancar, printre misiunile sale fiind implementarea politicii monetare, precum și păstrarea rezervelor valutare ale statului. Băncile centrale sunt de regulă deținute de către stat, iar printre responsabilitățile lor se numără: supravegherea, reglementarea, rolul de susținere a băncilor în ceea ce privește lichiditatea (cu deficit sau cu exces), de a asigura funcționarea optimă a sectorului monetar.

În România, instituția monetar-financiară centrală este Banca Națională a României, care acționează în vederea asigurării puterii de cumpărare a monedei naționale. Un exemplu în acest sens îl constituie denominarea leului, începând cu data de 1 iulie 2005. Așa cum este publicat pe site-ul oficial www.bnr.ro, Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, însă sprijină și politica economică generală a statului, fără a fi afectată ducerea la îndeplinire a scopului său prioritar.

Printre atribuțiile de bază ale Băncii Naționale a României se numără elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb. Pentru a se asigura că obiectivul său fundamental este atins, Banca Centrală stabilește strategia de politică monetară și decide asupra instrumentelor și a procedurilor pe care le utilizează în vederea implementării unei politici monetare adecvate.