Bretton Woods

1. Sistemul monetar international de la Bretton Woods

Primul sistem monetar international propriu  zis a fost creat prin acordurile convenite la Conferinta monetara internationala tinuta în anul 1944, în localitatea Bretton Woods (S.U.A). La aceasta conferinta, la care au participat reprezentantii principalelor state din coalitia antihitlerista, s-au luat în discutie doua proiecte importate de reconstructie monetara postbelica, planul White si "planul Keynes, ambele bazate pe conceptie economica liberala.

Planul american ( "planul White) prevedea crearea lichiditatilor internationale prin constituirea reciproca de depozite (moneda scripturala) la bancile din tarile membre (în principal la bancile americane), precum si recursul limitat, proportional cu marimea contributiei, la un fond de stabilizare comun, format prin aportul statelor participante. Ceea ce se urmarea în acest mod era eliminarea restrictiilor cu privire la detinerea de monede straine existente în diverse tari (controlul valutar), facilitarea schimburilor internationale si ajustarea balantelor de plati.

Planul englez ("Planul Keynes) se baza pe premisa ca mecanismele stabilizatoare ale economiei au eficacitate redusa si ca este necesara, în primul rând, mentinerea ocuparii depline a fortei de munca în interiorul tarilor participante si, numai în al doilea rând, asigurarea echilibrului balantelor lor de plati cu exteriorul. Potrivit acestui plan, urma sa fie creata o banca mondiala unica, la care sa fie transferata întreaga cantitate de aur detinuta de bancile centrale ale tarilor participante; aceasta banca ar fi emis o moneda unica si anume, prin acordarea de credite în moneda respectiva tarilor membre. Emisiunea monetara la nivel mondial, menita sa alimenteze tarile membre cu mijloace de plata necesare pentru efectuarea tranzactiilor lor externe, s-ar fi realizat, asadar, nu pe baza aurului, ci prin credite acordate proportional cu volumul comertului exterior, adica printr-un mecanism similar cu cel prin care, pe plan intern, banca centrala a unui stat emite moneda nationala. Moneda internationala creata si difuzata în acest mod urma sa fie folosita pentru decontarea multilaterala a schimburilor internationale în cadrul unui sistem de clearing multilateral (Uniunea Internationala de Compensatie), administrat în comun de tarile participante.

În final, a fost adoptat planul american, cu unele corectii menite sa satisfaca exigentele britanice. Planul englez a fost respins nu numai datorita pozitiei proeminente a S.U.A în cadrul negocierilor, ci si pentru ca, bazându-se pe emisiunea monetara realizata prin creditele acordate de o institutie internationala, parea susceptibil sa provoace declansarea unei inflatii la scara mondiala. De fapt, se poate spune ca planul englez corespundea intereselor natiunilor debitoare, cum devenise Anglia la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în timp ce planul american a corespuns intereselor natiunilor creditoare, în special ale S.U.A, care, între timp, devenisera cel mai mare creditor al lumii.

Caracteristicile sistemului monetar international postbelic au rezultat atât din acordul multilateral fundamental semnat la Bretton Woods, cât si dintr-o serie de decizii nationale ulterioare, precum si din reluarea unor practici monetare caracteristice sistemului etalon aur  devize din perioada interbelica.